Bine, Doamne!
În Thassos, la sfîrşitul lui noiembrie, în miezul zilei, timpul parcă prevestea vremea apocalipsei. Ploua cataclismic, cu stropi uriaşi, care prin ponderabilitatea lor se izbeau asurzitor de gresia de pe prispa casei, suspendată deasupra apelor ca arca lui Noe. Marea furibundă încerca prin salturi obstinat de repetitive să ajungă la casă şi să o înfulece în apeiron-ul ei. Îngroziţi în faţa acestui spectacol terifiant, ne-am cuibărit zgribuliţi în casa-corabie, luînd cu noi ceea ce voiam să se perpetueze după cataclism, anume vinul şi filozofia. Apoi, în calitatea noastră de chezaşi ai acestei moşteniri a umanităţii, am destupat o butelcă din vinul lui Macedon şi am purces la cunoscutul de acum simpozion (syn=împreună+pino=a bea). Să vă facem cunoscute personajele simpozionului, prin prisma a ceea ce înseamnă pentru ei creştinismul: pentru Cristi (Cr.) o opţiune, nu o obligaţie, pentru Mihai (M.) o opţiune obligatorie în zile festive, pentru Clement (Cl.) o vocaţie tîrzie sub auspiciile pariului lui Pascal, pentru Ion (I.) un mod anastatic de a-şi refula pesimismul morbid, pentru Costena (Cos.) o obligaţie opţională cu iz de nubilitate eshatologică şi pentru Iulia (Iul.) o copulaţie sfios de năbădăioasă, între litere şi duh.
Cr.: Dragi sympotes, în acest cadru apocaliptic apăsător, vom aborda o problemă spinoasă, cea a răului. „Ce e răul, de ce e, cum e, de unde vine şi revine, cînd a început a fi şi cînd nu va mai fi?“, iată întrebări covîrşitoare care, conştient sau inconştient, îi răvăşesc pe toţi oamenii. Dionisie Areopagitul încearcă să definească răul: „Răul nici măcar nu are ipostas, ci este un paripostas (cuvînt dionisian care vrea să spună că stă pe lîngă alt ipostas) al binelui, devenind nu prin sine, ci prin bine“. Adică, am tîlcui noi, el nu are esenţă, substanţă, ci este o denaturare a binelui, un lichen pe trunchiul binelui. „Aşadar, răul este împotriva (literal para=pe lîngă, în sensul de parazit) căii şi a scopului existenţei noastre, împotriva cauzei, obîrşiei, scopului, definiţiei, voinţei şi ipostasului nostru. Privaţiune este, dar, răul, şi lipsă, şi boală, şi asimetrie, şi păcat, ca unul ce fiind fără rost, fără frumuseţe, fără viaţă, fără minte şi raţiune, nu este în nici un chip“. Astfel, dacă răul este nimic, Dumnezeu nu poate fi autorul nimicului, de aceea Vasile cel Mare are o lucrare cu un titlu sugestiv: Că Dumnezeu nu este autorul răului.
I.: Pany ge, vorba lui Platon. Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat (O ontos On) nu poate fi autorul a ceea ce nu este! Răul este modul de a nu fi, adică să mă exprim mai pe înţelesul vostru, este o perversiune ontologică.
Cl.: Dragă Cristi, şocantă această isagogă a ta, pare totalmente lipsită de realism! Trec cu vederea comentariul literar succint al preacucernicului poet, de după trei pahare de vin. Cum dară să nu fie răul, cîtă vreme este atît de evident în viaţa noastră? Cum să nu fie ceva care este atît de palpabil, atît de viu şi real, ceva care zilnic ne otrăveşte sufletul şi ne biciuie carnea? Teoria teologilor Bisericii, exprimată aici de Dionisie sau chiar de Augustin prin definirea răului ca o privatio boni este vădit insuficientă! Iar comentariile voastre nu reprezintă decît un incontrolabil puseu misticoido-filozofico-teologic!
I.: Nu am spus că nu există, ci că nu este, mare diferenţă! În limba elină este o diferenţă între a fi, to einai, şi a exista, to hyparchein, care este un compus din hypo (sub) şi archein, a începe, adică îşi începe existenţa de la o obîrşie (arche). Răul nu are to einai, ci doar to hyparchein, pentru că – aşa cum a spus Dionisie – există pe spinarea binelui.
Cr.: Exact! Nu-şi are devenirea (to gignesthai) ca substanţă (kata tin oysian), ci pe lîngă ousia binelui, ca „accident“ al ei (kata to symbebikos).
M.: Întrebările lui Clem nu au fost atît de facile, preaneafurisiţilor la timp, ca să fie elucidate prin divagaţiile voastre filologico-teologice. Este, există – pentru mine sînt doar nişte termeni. Cînd îţi moare copilul în braţe, nu cred că te mai gîndeşti la această finuţă distincţie de şuetă insipidă, pentru că simţi pe pielea ta că răul este şi prea este, ci, scrutînd cerurile, te întrebi cine este autorul răului. Vechii greci identificau cauza răului în materie, Kant – în caracterul trecător al firii umane, Schopenhauer – în însăşi viaţa noastră, Părinţii – în lipsa binelui, dar cînd ţi se întîmplă ceea ce am spus mai sus, deşi nimic nu e întîmplător, primul gînd este să-L consideri pe Dumnezeu autorul răului, iar primul impuls să te iei la trîntă cu Dumnezeu, asta în varianta că ajungi să te atingi de El!
Cos.: Cu siguranţă că în faţa unei astfel de încercări păleşte orice teorie, fie chiar şi adevărul! Silogismele rigide ale teodiceei lui Leibniz, care încearcă să demonstreze că prezenţa răului nu infirmă bunătatea lui Dumnezeu, par vorbe goale. Dar dincolo de percepţia noastră asupra divinităţii în momentele în care sîntem oprimaţi de malefic, Dumnezeul iubirii nu poate crea răul. Dumnezeul cel viu, care m-a lăsat să trăiesc mai mult decît am murit, nu este autorul morţii!
Iul.: În Fraţii Karamazov, în faţa credinciosului Alioşa, Ivan dă cîteva exemple cutremurătoare despre fiinţe nevinovate care suferă (căluţul din poezia lui Nekrasov bătut bestial, fiica de şapte ani maltratată de tatăl ei, copilul de curte de opt ani sfîrtecat de cîinii stăpînului lui, la ordinul acestuia), fără ca Dumnezeu cel drept să intervină.
M.: Indubitabil, Dostoievski a avut aceleaşi frămîntări ca şi noi şi a vrut să sublinieze că toate aceste nedreptăţi nu se potrivesc cu Dumnezeul cel bun şi drept. Să nu uităm că unii oameni cred în Dumnezeu doar ca să aibă pe cine să înjure!
Iul.: Eu cred că Dostoievski îşi lasă eroii să se revolte împotriva lui Dumnezeu, tocmai pentru a repudia viziunea idololatră a unui Dumnezeu justiţiar. El vrea în definitiv să desfiinţeze un idol, pentru a-L prezenta apoi pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul iubirii, la care nu poţi ajunge decît după ce îţi omori dumnezeii falşi, plăsmuiţi antropomorfic în mintea ta!
I.: După părerea mea, teodiceea ca formă şi esenţă nu ar fi fost acceptată de Părinţii Bisericii, pentru că ea este desfiinţată de două întrebări radical de simple: Cine ştie care este dreptatea lui Dumnezeu şi de ce trebuie ca aceasta să semene cu cea omenească? Să nu uităm că cei trei prieteni ai lui Iov, tributari mentalităţii justiţiare, conform căreia răul este un mijloc de a fi pedepsite păcatele, iar Dumnezeu este un judecător strict care împarte matematic binele şi răul, direct proporţional cu faptele oamenilor, sînt mustraţi chiar de Însuşi Dumnezeu.
Cl.: Ce vrei să insinuezi, că Dumnezeu nu pedepseşte? Staţi că vă dă şi nenea ingineru’ un citat din Augustin, parafrazat, că nu sînt specialist ca voi, care va lămuri decisiv problema. Răul – spune el – este de două feluri, răul primordial, ca obîrşie şi esenţă, al cărui autor sub nici un chip nu poate fi Dumnezeu, şi răul secundar, care constă în pedepsirea faptelor celor rele, al cărui autor este Dumnezeu.
Cos.: Această teorie a răului secundar nu a fost însă niciodată acceptată de Biserică, chiar dacă, neoficial, în practică şi didahie, se propovăduieşte această impietate teologică de la vlădică pîn’ la opincă, cum spune românul. Este modalitatea cea mai simplă de a controla masele şi de a le obliga să aleagă creştinismul, dar asta duce implacabil la pervertirea mesajului dumnezeiesc. Dumnezeu nu pedepseşte pentru că nu este autorul răului, de orice fel ar fi! Păcatul – ne spune Maxim Mărturisitorul – nu este încălcare a unei legi, ci o boală care trebuie vindecată, un eşec existenţial – am adăuga noi, ţinînd cont că la origine hamartano însemna a eşua. Atunci cînd eu păcătuiesc, adică mă abat de la calea mea ontologică de a răspîndi frumosul, efectele şi repercusiunile acestei atitudini nu sînt punitive, ci pancosmice, pentru că – aşa cum spunea Schmemman – lumea se mîntuieşte sau se osîndeşte cu fiecare din noi. Nu este vorba de o relaţie etiologică păcat-pedeapsă, ci de o interdependenţă funciară şi de o interferenţă energetică între faptele noastre şi cosmos.
I.: Bravo! În primul rînd, relaţia cu Dumnezeu excede cadrele mercantile ale lui do ut des. În al doilea rînd, scopul nostru pe pămînt nu e eudaimonia, o traiectorie existenţială melifluă, ci teleiosis, desăvîşirea. Fără o viziune eshatologică, răul este, întors şi ateu – ca să-l parafrazăm pe marele Emin. Telos panton, cum conchid grecii cînd dau să se plictisească, preaneînţărcatule, zi niscai concluzii că azi ai fost cam parcimonios în cuvinte!
Cr.: Rămîn cîteva întrebări la care o să dăm răspuns altă dată, cum ar fi dacă răul e veşnic sau nu, adică problema apocatastazei. După cele spuse azi, putem concluziona că răul este o pervertire a a fi-ului nostru, iar păcatul – atracţia spre me on (nefiindul). Fără o viziune agapică eshatologică asupra istoriei, orice concepţie despre rău creează idoli ai lui Dumnezeu, fapt ce poate fi în definitiv mai nociv decît ateismul. Ropotul metalic al ploii începu treptat să se stingă, iar norii storşi de putere şi apă s-au lăbărţat haotic pe tăria cerului, lăsînd loc curcubeului să se strecoare printre ei şi să împungă simetric marea. Istoviţi după acest maraton în care am fost fugăriţi de extincţie, am ieşit afară murmurînd: Bine, Doamne!
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.