„Biblia după Borges“

Întrebați despre prezența Bibliei în luxurianta operă a lui Borges, cititorii săi nu cred că ar fi înclinați să-i recunoască imediat o pondere majoră. E drept că Borges rămîne autorul peregrinărilor în „grădinile potecilor ce se bifurcă“, privilegiind referințe, reale sau inventate, la Cabală, gnostici, apocrife, filozofie arabă sau la Cervantes și Spinoza, prinse în țesătura unui „scepticism delicat“ (J.M. Poirier) și a unui enciclopedism hrănit cu imagini din misterioase cabinete de curiozități. Era un agnostic fascinat de mistică și, mai ales, un mistagog oniric. Pentru John Updike, era un „precreștin“, iar pentru Leonardo Sciascia – un „teolog ateu“! Totuși, el însuși ținea să o amintească, într-un interviu, pe bunica sa paternă, anglicană riguroasă, care îl inițiase în lectura Scripturilor, astfel încît putea spune la maturitate că a intrat „în literatură pe calea Duhului Sfînt“, iar într-o conferință de la Harvard despre Arta de a povesti (1969) pleda pentru trei mari opere ale umanității: Iliada, Odiseea și… Evangheliile, insistînd că „istoria lui Hristos nu ar putea fi povestită mai bine“. Sînt doar două referințe biografice pornind de la care devine posibilă o cercetare despre relația lui Borges cu Biblia.

E tocmai ceea ce și-a propus într-o conferință rostită la Buenos Aires, devenită apoi carte, La Bibbia secondo Borges. Letteratura e testi sacri (Bologna, 2017), cardinalul Gianfranco Ravasi, biblist, autor al unor impresionante comentarii la Psalmi, Iov, Cîntarea cîntărilor, care însumează cîteva mii de pagini, și promotor al programului vatican „Il Cortile dei Gentili“. Convins de „funcția epifanică a literaturii“, Ravasi pledează pentru creația borgesiană ca spațiu de întîlnire între cei ce cred și cei ce nu cred, construind un parcurs simbolic: Nisipul ca piatra, Borges – „teologul ateu“, Țiparul lui Iov, Cain sau Abel?, Ultimii pași pe pămînt, Iubit și atîrnat pe cruce, Povestiri din Evanghelie. Cu admirație mărturisită de la bun început și rafinament hermeneutic, La Bibbia secondo Borges ne conduce, prin țesătura măiestrită a referințelor din întreaga operă la Geneză, Eclesiast, Iov, Luca, Matei sau Ioan, către portretul unei căutări care irumpe uneori ca un strigăt crepuscular (de pildă, în poemul Hristos pe cruce din 1984). E o aspirație neostoită de a vedea chipul lui Iisus, nu pe cel redat de pictori, ci pe acela prin care Fiul s-a descoperit oamenilor; o atenție existențială pentru care, paradoxal, „viața e prea săracă pentru a nu fi veșnică“.

Nu este de mirare că lui Borges îi plăcea Eclesiastul, dar, așa cum îi mărturisea lui Fernando Sorrentino, era pasionat și de Iov, despre care a ținut o conferință în 1967 și a scris o prefață la Exposición del Libro de Job a misticului spaniol Luis de León. Cardinalul Ravasi pune în lumină atracția lui Borges pentru capitolele finale ale cărții, care surprind confruntarea dintre proiectul divin al ordinii creației și capacitatea umană limitată de a-l înțelege. Este limpede că Borges își revendica deplina libertate de a se raporta la textele biblice pentru a le imagina și continua prin ceea ce ele nu rostesc sau prin eficacitatea lor asupra cititorilor. O ilustrare a acestei interpretatio literare este Legenda, în care Cain și Abel se reîntîlnesc, lăsînd deschisă interogația despre iertare și culpă/remușcare, sau El Evangelio según Marcos, în care lectura din Biblie pe care studentul Baltasar Espinoza o face, în timpul unui diluviu, celor trei membri ai unei comunități izolate îi conduce pe aceștia la convingerea că Baltasar însuși este Mesia care trebuie răstignit.

Călătorind cu Borges, Gianfranco Ravasi ne invită să-l recitim dintr-o perspectivă legitimată de autorul însuși. Borges se referea la Homer și la Biblie ca la arhetipurile culturii în care respira cu noblețea unui antic și tristețea unui modern. Pentru el, cele două mari narațiuni capabile să spună ceva esențial despre om rămîn călătoria lui Ulise și Răstignirea, nostalgia lui acasă și drama lui Dumnezeu care acceptă să fie crucificat. În orizontul lor, scepticismul său estetic se întredeschide către sensul care ar putea rupe păienjenișul de vise și mistere. Astfel, Borges devine o parabolă profetică a culturii moderne. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română).