Aventura lecturii în compania Virginiei Woolf
Cu ani în urmă (și pentru destul de mult timp), am susținut în „revista noastră” o rubrică intitulată „Turn înclinat“. Titlul sugera un soi de condescendență fragilă, evident inspirată de arhicunoscuta siluetă a clopotniței din Pisa, mereu capabilă să evite colapsul, în pofida unei aplecări care pare să stimuleze fatal atracția gravitațională. Am regăsit această expresie într-unul dintre eseurile Virginiei Woolf, traduse de curînd cu impecabilul meșteșug al Monicăi Pillat (Aventura lecturii. Eseuri alese, Editura Spandugino, 2023). Pentru autoarea engleză, metafora turnului înclinat trimite la tranziția de la literatura aristocratică, închisă în clase sociale etanșe și rezervată rarefiatului public educat, către o literatură angajată, anxioasă, prin care romancierii veacului XX s-au văzut forțați (de războaie, dictaturi & revoluții) să-și reinventeze umanitatea, deodată cu o conștiință civică mai degrabă tragică.
Prima culegere românească de eseuri datorate Virginiei Woolf a fost tălmăcită de Petru Creția și a apărut în 1972. După patru decenii, Monica Pillat a retradus trei dintre opțiunile lui Creția, completîndu-le cu o serie de texte inedite, selectate din ediția completă a eseurilor, în patru volume, concepută în 1966 de către soțul scriitoarei, cel care-i publicase și antumele la casa lui editorială londoneză. Lectura acestor medalioane filosofice – inițial apărute în presa culturală britanică din anii interbelici (sau chiar citite la radio) – ne dezvăluie o artă poetică măiastră, un rafinament stilistic demn de Henry James, o acuitate intelectuală apropiată de eseistica lui Marguerite Yourcenar și (pentru noi, ca est-europeni) o intimidantă familiaritate cu imensitatea literaturii engleze, de la elisabetani pînă la titanii veacului al XIX-lea.
Virginia Woolf, o prozatoare „feministă” al cărei portret stă astăzi în galeria absolvenților iluștri de la Kings College London, s-a bucurat după moarte de o continuă celebrare publică, măsurată prin statui, ecranizări, colocvii critice și biografii, așa că te poți întreba dacă respectiva clasicizare nu i-a rărit, pînă la dispariție, cititorii propriu-ziși. Tocmai de aceea merită să o redescoperim, nu ca pe un monstru sacru dintr-un canon intangibil, ci ca pe o uluitoare povestitoare a imaginarului modern, pe care-l pune în scenă cu acel inimitabil amestec britanic de (auto)ironie, observație critică dezvrăjită și erudiție deloc pedantă, cu arome de ceai portocaliu și clinchet de porțelan nobil.
Autoarea lui Orlando și a Călătoriei în larg a continuat să locuiască mental în verticalul turn de fildeș al elitei formate în epoca de glorie a imperiului britanic: oricît s-ar fi „aplecat” asupra Timpurilor Noi și oricît de impetuoasă a fost dorința ei de a renova tehnicile romanești, ea rămîne adorabil reacționară, adică fidelă ethos-ului cavaleresc definitoriu pentru o presupus nemuritoare Merry England. Contemporană cu Proust, ea îi seamănă și ca stil de viață: nu poți capta fluxul conștiinței decît într-o ambianță sibarită, profitînd de lumea elevată a celor care au deopotrivă răgazul și resursele unor „ocupații” contemplative. Poate că sinuciderea romancierei, la numai 59 de ani, în 1941, a fost nu atît reflexul unui sindrom bipolar (atribuit post mortem de către exegeții săi cu marote psihiatrice), cît protestul inefabil al unui spirit superior, care nu se lasă îngropat de viu în detestabil-iraționala „eră a maselor”. Sub bombele incendiare prăvălite de Luftwaffe asupra Londrei, Virginia Woolf se va fi simțit, asemenea lui Stefan Zweig, în ipostaza ultimului sacerdot al unei religii muribunde. Iată, bunăoară, concludentul ultim paragraf al eseului „Cum ar trebui să citim o carte?“: „Uneori îmi închipui, cel puțin, că atunci cînd va sosi Judecata de Apoi și cînd marii cuceritori, oamenii legii și politicienii vor veni să-și primească răsplata – coroanele, laurii, numele gravate pentru totdeauna în marmura nepieritoare – Atotputernicul se va întoarce către Petru și va spune, nu fără o anume invidie, văzîndu-ne cum ne înfățișăm cu cărțile sub braț: «Iată, aceștia nu au nevoie de nici o răsplată. Aici nu avem nimic să le dăm. Lor le-a fost drag să citească»”.