Avatar genealogic și conștiință aristocratică
In memoriam Mihai Dim. Sturdza
S-a alăturat strămoșilor Mihai Dimitrie Sturdza, fiu al fiului fiului de domn (beizade) al Moldovei, pe care convenția mondenă întemeiată pe această ascendență îl numea prințul Mihai Sturdza. Genealogist din pasiune de la vîrsta liceală, după propria declarație, el a urmat, în cei 86 de ani petrecuți pe pămînt, destinul foarte neprietenos al clasei sociale căreia îi aparținea: pierderea tuturor proprietăților, persecuția politică pînă la arestări abuzive și simulacre de proces, izolarea socială și intelectuală. A relatat, în cadrul școlilor de vară de la Sighet, cum a trecut prin sistemul concentraționar comunist încă de la vîrsta adolescenței pentru vina de a nu-și fi denunțat prietenii, acuzați în mod absurd de subminare a regimului mincinos numit de „democrație populară”. După studii de filologie italiană este repartizat învățător într-un sat din Teleorman, iar apoi traducător tehnic într-o întreprindere. Printre strategiile partidului comunist de a induce pierderea conștiinței de clasă s-a numărat, pe lîngă sărăcia extremă și hăituirea permanentă prin amenințarea arestărilor politice, și izolarea intelectuală și socială în localități mici și îndepărtate de casă.
Prin presiuni din Occident, Mihai Dim. Sturdza a putut schimba exilul interior pe cel exterior, ajungînd în Franța, unde face studii de științe politice și își cîștigă existența ca funcționar diplomatic, în cele din urmă regăsindu-se alături de echipa Radioului Europa Liberă la München. Am dat foarte pe scurt această biografie, pe care aș numi-o diurnă, pentru a o pune în contrast cu adevărata lui viață și vocație, nocturnă, în sensul că orele de lucru le-a smuls timpului de odihnă, iar rezultatele s-au văzut mulți ani după efortul depus și urmează încă să hrănească publicații viitoare. Mihai Dim. Sturdza a intrat în conștiința publică românească, întîi a exilului, apoi a României post-comuniste, ca inițiator și coordonator al unui imens proiect istoriografic: Enciclopedia istorică a familiilor boierești din Moldova și Țara Românească.
Prin acest demers, întrezărit încă din primele sale cercetări, el înfrunta un ethos antiboieresc consubstanțial României moderne. Arhondologiile Principatelor Române fuseseră date focului încă de către revoluționarii de la 1848, desființate cu totul de divanele ad-hoc care au hotărît Unirea Principatelor, iar orice utilizare de titluri nobiliare a fost interzisă în Principatul, apoi Regatul României. Titluri nu erau oricum decît cele obținute în afara Principatelor Române sau pe cale de descendență dintr-o familie domnitoare, majoritatea fanariote. Nici unele, nici celelalte nu erau compatibile cu ideea națională pașoptistă. În cele din urmă, după 1945 orice evocare a apartenenței la această clasă a fost considerată o vinovăție personală sau un handicap social. Istoria României moderne este construită pe un spirit antiboieresc. Împotriva acestui spirit s-a ridicat, prin firea-i calmă și melancolică, Mihai Dim. Sturdza, arătînd nu ce este istoria României, ci cine este istoria României. Istoriografiile marxiste ne-au obișnuit să vedem în acțiune pe scena istorică clase și legi istorice, Mihai Dim. Sturdza ne arată o istorie făcută de oameni, care pînă la 1858 alcătuiau boierimea română.
Boierimea e departe însă de a forma un grup omogen și nu a beneficiat niciodată de un sistem de reglementare clară a apartenenței la clasa boierească. În Evul Mediu românesc nu a existat un mecanism de producere socială a boierimii, adică echivalentul înnobilării din Occident. Pentru merite militare, administrative sau economice, monarhiile occidentale au creat nobilimea ereditară cu titluri și ierarhie. Nimic asemănător nu s-a petrecut în Bizanț și nici în Țările Române. În afară de neelucidatul titlu de jupan pe care îl purtau unii dintre marii boieri, membri ai Divanului în primele secole ale Țărilor Române, toate denumirile de ranguri boierești sînt derivate din funcții reale la curtea domnească, transformate mai tîrziu în titluri onorifice, dar nu ereditare și nici măcar pe viață. Poți fi boier pentru cîțiva ani și apoi să revii la starea generică de om liber, adică moșnean, răzeș sau, cu un termen turcesc, mazil. De aceea întreprinderea lui Mihai Dim. Sturdza comportă un risc pe care el însuși l-a asumat, acela de a-și crea obiectul de studiu, identificînd un ansamblu de trăsături comune acestei clase, dintre care face parte și conștiința apartenenței la ea. Alt motiv pentru care o încercare de sistematizare a boierimii este hazardată se datorează faptului că nu a funcționat acel catalog al rangurilor și/sau familiilor boierești, denumit arhondologie. Este vorba fie de opera literară, dar fără valoare documentară, a paharnicului Constandin Sion, fie de încercările de reconstituire ale unui astfel de document, întreprinse de istorici din diverse documente administrative din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Cu toate acestea, la vîrful ierarhiei politice a Țărilor Române s-au aflat cîteva zeci de familii, care au controlat primele funcții ale statului pînă la începutul secolului al XIX-lea. O astfel de enciclopedie ar fi fost repede închisă în trei sau patru volume. Marea boierime, legată în oarecare măsură de începuturile medievale ale Țărilor Române, formează ea însăși încă un aspect insuficient elucidat al istoriei noastre sociale. De ce s-au păstrat ca un grup aproape endogam? Apoi de ce au fuzionat atît de ușor cu elitele creștine din Imperiul Otoman? Cum de și-au transmis privilegiile în lipsa unui sistem nobiliar? Care a fost sursa puterii lor în confruntarea cu domnia centralizatoare? Acestea sînt întrebări la care răspunde Enciclopedia lui Mihai Dim. Sturdza, acolo unde abordează astfel de familii din marea boierime. Obiectivul lui însă a fost mai ambițios și foarte valoros istoriografic, acela de a înțelege mecanismul mobilității sociale și al asigurării statutului social în societatea românească premodernă. Astfel, el a căutat să integreze în Enciclopedie descendențele mai puțin cunoscute ale unor figuri istorice sau familiile care, deși nu au obținut un titlu boieresc decît în vremea Regulamentului Organic, au totuși o istorie de ascendență economică și socială anterioară. Mobilitatea socială mai puternică este o trăsătură de civilizație care ne apropie în mod cert de Imperiul Bizantin și de creștinătatea din Imperiul Otoman. Răzeșii sau moșnenii sînt astfel potențial boieri, destinul politic al cîtorva familii răzeșești confirmînd astfel vocația statutului.
Enciclopedia inițiată de Mihai Dim. Sturdza, precum și celelalte cercetări ale sale, indică o particularitate românească în contextul formării statelor naționale sud-est europene, aceasta constînd în caracterul multietnic al elitelor sale. Numai un studiu prosopografic atît de sistematic ca acela întreprins de Mihai Dim. Sturdza ne-ar fi permis identificarea clară a acestui fenomen. Enciclopedia, publicată începînd cu anul 2004, a fost anunțată, în amploarea ei istoriografică, de un alt volum enciclopedic, Grandes Familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique (Paris, 1983), în care se arată încrengăturile multiple de-a lungul secolelor între elitele creștine din Imperiul Otoman, parțial derivate din elitele bizantine, și Țările Române.
Amestecul de local și ecumenic în istoria Țărilor Române, temeiul lui Nicolae Iorga pentru a identifica majoritar în Țările Române Bizanțul după Bizanț, se arată în aceste genealogii de pămînteni și venetici, care au început să se amestece din secolul al XVII-lea, tocmai secolul primei expresii culturale a ideii naționale românești. Veneticii s-au înpămîntenit, foarte adesea prin căsătorii, devenind chiar ei sau fiii lor reprezentanți de excepție ai ideii politice românești.
Mihai Dim. Sturdza a purtat în sine acest paradox genealogico-politic, prin multiplele legături exogene ale arborelui său genealogic, dar și prin destinul care l-a purtat să facă și să scrie istoria românilor pe drumuri de pribegie. Conștient de dubla sa misiune de om de carte și de purtător al unui nume istoric, a primit de la Dumnezeu și darul de a lăsa doi fii care să continue în istorie mărturia unei conștiințe nepieritoare.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: Mihai Dim. Sturdza