Atunci și acum
Pe 16 decembrie 2019 – 30 de ani de la începutul timișorean al sfîrșitului –, Patriarhia Română a organizat o seamă de evenimente comemorative. A făcut-o în compania dlui Octav Bjoza (viguros exponent al foștilor deținuți politici) și cu atenția concentrată asupra celor pieriți la revoluția anticomunistă, martiri care n‑au consimțit nici aici, nici dincolo, deturnarea acesteia spre folosul cîtorva conspiratori anticeaușiști, din sînul nomenclaturii. Chit că festivismul cifrei rotunde amintește ticurile vechiului regim, putem spune că, în acest decembrie, merită mai mult ca oricînd să facem un bilanț: trei decenii sînt necesare maturizării unui prunc, tot atîtea au consumat esențialul generației din care fac parte și au ritmat articularea dificilă a unei democrații românești. E chiar un prag cînd repetatele promisiuni & constatări despre finalul tranziției nu mai permit amînări! Sigur, deschidem alt capitol de istorie națională cu scadențe obsedante: Justiția nu a pedepsit vinovații de crimele din decembrie ’89 și de la mineriadele următoare. Condamnarea regimului comunist în Parlamentul țării (2006) s-a lăsat cu lătrături vadimiste și prea puține recomandări concretizate. Nu avem un muzeu național dedicat crimelor comunismului. Ideologia difuză a statului rămîne impregnată cu teme național-comuniste. Surse media (care difuzează non-stop cinematografia Epocii de Aur) alimentează „nostalgia“ nefondată a unor vîrstnici manipulați încă din tinerețea lor. De statuie se bucură poetul A. Păunescu (talentat, dar vinovat, printre alții, de umflarea lui Ceaușescu la dimensiuni mesianice) și nu modest-ireductibila țărancă Elisabeta Rizea, adevărat simbol al rezistenței… Toate aceste date, repetate pînă la sațietate, arată forța stagnării și perversiunea tacticii de supraviețuire la care au recurs vechile „structuri“. Ele nu pot însă eclipsa partea luminoasă a intervalului în care vom fi trăit: UE, NATO, dezvoltare economică, o nouă generație aerisită occidental și conectată la revoluția digitală, acomodarea cu o conștiință civică mereu mai alertă, emergența unei culturi a voluntariatului, transformarea colorată a decorului nostru cotidian (arhitectură, 4G, noi profesiuni și servicii)… Însumarea dinamică a respectivelor evoluții face din comunism o prezență tot mai spectrală, cu puls de muribund și figură deja cadaverică.
În programul rînduit de Patriarhie, alături de Preafericitul Patriarh Daniel, am vorbit la inaugurarea expoziției menite să reconstituie condițiile în care am publicat primul număr din Vestitorul Ortodoxiei românești, la final de decembrie ’89. Se mai trăgea încă pe străzile adiacente Tipografiei Institutului Biblic. FSN abia se constituise. Ceaușeștii ieșiseră brutal din scenă, fiind prezentați drept unicii responsabili ai tuturor maleficiilor. Direcția țării stătea pe o muchie ambiguă. Totuși, dintr-o îndelung exersată lașitate și prin reflexul solid antrenat al „adeziunilor“, curgeau deja declarații de amor față de noua putere. Primul număr VOR – ale cărui pagini scanate au fost expuse, la mari dimensiuni, în sala Europa christiana din palatul patriarhal – reflectă fidel intersecția dintre vechi și nou în noul vechi context… Semnăturile unor tipi cu musca pe căciulă se învecinau cu acelea ale celor necompromiși: personalități clericale sau mirene care, sub felurite vocații, aveau să ilustreze eliberarea Bisericii din cușca totalitară. Nici în BOR nu s-au despărțit apele la modul „mozaic“. Și acolo s-a produs o coabitare cețoasă între foști și viitori… Restaurația și inovația și-au dat mîna într-un amestec tipic autohton. Mă bucur însă că am trăit, ca june redactor, aventura acelei exaltante ruperi de lanț. În primele luni din 1990, travaliul libertății avea să se intensifice dinăuntrul Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, unde m-am regăsit alături de actualul Întîistătător al BOR și de figuri distinse precum Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloae, Horia Bernea, Justin Marchiș, Sorin Dumitrescu, Octavian O. Ghibu. Am lucrat onest, am făcut tot ce-am putut și mai ales ce trebuia să facem…
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.