„Atenţie, cad îngeri”

Prin 1970 asta era afişat, se spune, la Veneţia, în portalul bisericii Santa Maria della Salute. Eva căzuse deja, la 4 noiembrie 1966. Înălţate pe cununa cupolei, statuile din piatra albă de Istria erau grav atacate de timp, de intemperii, de poluare; ameninţau cu dislocarea. Tije metalice, ascunse privirii, le ancorau masele masive, le menţineau vizual într-o eterică plutire. Dar şi fiarele roseseră piatra, o mîncaseră. Trecătorul neatent risca să aibă un contact brutal, nemeritat, cu lumea angelică.

Încoronată de puternice volute baroce – pe care localnicii îşi permit să le numească urechi (şi încă mari: orecchioni) –, biserica de la capătul Marelui Canal e, se ştie, o marcă a Veneţiei. O mulţime de pictori – de la Canaletto şi Francesco Guardi pînă la William Turner şi Claude Monet – i-au zugrăvit masa ondulatorie, amplă, vibrantă, tocmai potrivită să răspundă faldurilor lichide  care o înconjoară. Vastă, protectoare, majestuoasă, încununată asemenea Fecioarei căreia îi este închinată, biserica a fost înălţată de veneţieni ca apărătoare împotriva ciumei. Între 1630 şi 1631, epidemia care se întinsese în nordul Italiei a ucis a treia parte dintre locuitori. Avea să fie ultimul val al bolii îndurat de cetate. În vara lui 1630, Senatul a hotărît ridicarea bisericii, a cărei construcţie va începe în anul următor. Baldassare Longhena, autorul acestei mase arhitectonice uimitor de coerente în baroca ei complicaţie, a lucrat aici cincizeci de ani. Santa Maria della Salute nu pare un edificiu, ci o sculptură, un imens bloc de piatră adînc modelat. Cupolele ei dialoghează cu cele, de peste Canal, ale bazilicii San Marco, capelă a Palatului Dogilor şi biserică a Republicii. Longhena a murit cu cinci ani înainte de consacrarea bisericii, petrecută la 9 noiembrie 1687.

De-a lungul secolelor, veneţienii nu au uitat teribila epidemie. Un tablou al lui Francesco Guardi aflat la Luvru, datat 1766-1770, figurează procesiunea anuală, în frunte cu Dogele, din ziua de 21 noiembrie. E data cînd se comemorează stingerea epidemiei, iar statul şi cetăţenii aduc mulţumiri Fecioarei. Pe fundalul unui mare cer vînăt lucitor, Santa Maria della Salute apare ca un munte neclintit, ale cărei poale sînt îmbrăţişate de pe ape de masa ambarcaţiunilor, de mulţimea compactă a credincioşilor.

Cu două secole şi ceva înainte, Piero della Francesca pictase o faimoasă Madonna della Misericordia. Severă, impunătoare, hieratică, Fecioara îşi întinde braţele pentru a-i cuprinde sub arcul mantiei sale pe rugători. În tabloul lui Guardi, Santa Maria della Salute pare analogonul arhitectonic al acelei imagini. În descensiunea ritmată a planurilor şi maselor lui, edificiul arată ca o hlamidă de piatră, ca o prezenţă a Fecioarei desfăşurîndu-şi faldurile protecţiei asupra cetăţii. Cu pietatea fastuoasă, cu arta, cu spectacolul în care erau atît de meşteri, veneţienii se adresau Cerului în primejdiile epidemiei şi în revărsările publice, ritualizate, ale recunoştinţei. Alături de Fecioară, un şir de sfinţi au fost, de-a lungul vremii, invocaţi împotriva bolii, celebraţi, ilustraţi într-o imagistică pe care Contrareforma a învolburat-o spre emfază. Cînd Tizian execută comanda oficială Sfîntul Marcu pe tron împreună cu sfinţii Cosma, Damian, Rochus şi Sebastian, el pune în imagine pietatea de stat şi pietatea populară. Dar nu numai pietatea.

Statul veneţian nu uita deloc măsurile practice, politica sanitară, procedurile medicale împotriva valurilor bolii. Tabloul lui Tizian din 1509-1510 e o piesă de virtuozitate picturală şi de virtuozitate ideologică. În axul imaginii, Sîntul Marcu întronat – metaforă a autorităţii statului veneţian – prezidează de la înălţime grupul celor patru sfinţi: de o parte sfinţii Cosma şi Damian, „doctori fără de arginţi”, de cealaltă parte taumaturgii, sfîntul Rochus, vindecător al ciumei, şi sfîntul Sebastian, apărător împotriva ei. Dispoziţia personajelor indică limpede rolul Republicii de garant al sănătăţii publice pe calea medicinei şi a credinţei.

Încă de la sfîrşitul secolului al XIV-lea, Veneţia, alături de alte state italiene, instituiseră „carantina” pentru a împiedica răspîndirea unor molime aduse de călători. Navigatorii şi corăbiile bănuiţi că ar putea fi purtători de boală erau izolaţi, timp de patruzeci de zile, pe o insulă din preajma oraşului. Se socotea, potrivit teoriei hipocratice, că în acest interval se poate declara o boală infecţioasă, pe cînd ceea ce depăşeşte termenul indică o boală cronică. În 1468, Republica Veneţiei construise deja pe acea insulă un Lazzaretto Nuovo, destinat carantinei suspecţilor interni şi externi. În Lazzaretto Vecchio, aproape de Lido, erau tratate, în schimb, cazurile declarate de ciumă. La sfîrşitul secolului al XVI-lea, Lazaretul Nou era o instalaţie amplă, cu vreo sută de încăperi pentru cei izolaţi, cu mari hangare unde erau depozitate mărfurile şi chiar corăbiile dezasamblate. Şi unii, şi celelalte erau decontaminaţi cu metodele vremii; se foloseau mai ales  fumigaţiile cu plante dezinfectante şi oţetul. În 1576, potrivit istoriografului Francesco Sansovino, Lazaretul Nou, încununat de înaltele coşuri specific veneţiene, semăna de departe cu un castel. Supravegheat zilnic cu stricteţe de provveditori alla sanità, era cel mai mare edificiu public după Corderie şi Arsenal.

În 1980, Direcţia de cultură a Primăriei veneţiene a organizat în Palatul Dogilor importanta expoziţie Venezia e la peste, 1340-1797 (prezentare de Jean-Claude Hocquet în Annales, Économies, sociétés, civilisations, 3/1981). Catalogul însoţitor a cuprins contribuţii ştiinţifice, documente, ilustrări ale temei dispuse pe două direcţii: ciuma şi metodele de control al maladiei; reprezentările medicale, politice, artistice, religioase ale bolii. Or, reiese că măsurile mai mult ori mai puţin empirice, dar decise şi perseverente, luate de Republică împotriva ciumei au izbutit în mare măsură. Magistratura alla Sanità, instituită încă din 1459, primise puteri mereu mai mari şi îşi împlinea oficiul atît în privinţa călătorilor, cît şi a cetăţenilor. Avea autoritatea să închidă hanurile, să interzică procesiunile şi adunările care ar fi putut răspîndi boala; făcea anchete sanitare în urma cărora elibera „certificate de sănătate”. Măsurile de precauţie şi lazaretele situate pe toate rutele comerciale ale Veneţiei au constituit o politică sanitară care a protejat oraşul şi toate posesiunile lui de pe uscat şi de pe mare. După 1631, ciuma nu a mai afectat statul veneţian, în pofida revenirii bolii în Europa occidentală şi în Imperiul Otoman.

La Veneţia, medicina şi pietatea, guvernarea şi credinţa, statul şi Biserica au colaborat aşadar pentru sănătatea întregii comunităţi. Ce sugestii pentru astăzi, cînd statul e laic, iar Biserica un important actor spiritual şi public? Probabil, din partea statului, o mai strictă aplicare a politicii sanitare; din partea Bisericii, o mai explicită susţinere a acestei politici.

Cît despre Santa Maria della Salute şi statuile care îi fac cunună, ele sînt obiectul unei restaurări atente, îndelungate. Îngerii nu mai riscă să cadă...

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Santa Maria della Salute (wikimedia commons)