Asprimea și densitatea vieții: un răspuns al lui C.S. Lewis

Paginile în care C.S. Lewis vorbește despre convertirea sa petrecută în anii 1920 sînt un spectacol de luciditate și curaj. În Surprins de bucurie sînt descrise cărțile, evenimentele și oamenii care au țesut acest moment, treptat, răbdător și temeinic ca într-un joc de șah bine jucat (după cum îl descrie autorul însuși). Fiecare etapă poate fi, ea însăși, subiectul unui tratat întreg de apologetică. Mai întîi este descris felul în care creștinismul se insinuează, în ciuda adevărului său explicit, dar neluat deocamdată în seamă, prin prezența prietenului Nevill Coghill, apoi prin cărțile lui George MacDonald, Chesterton, mai tîrziu J.R.R. Tolkien. Ulterior este explicată disoluția treptată, dar ireversibilă, a „snobismului” și a „realismului” intelectual, la care Lewis aderase anterior acestor ani. Urmează descrierea psihologică a felului în care se insinuează în viață bucuria și mai ales cum își sporește prezența prin întîlnirea ei cu „necunoscutul, nedefinitul, doritul”. În fine, are loc „răpirea” petrecută pe platforma superioară a autobuzului către Headington Hill, cînd jucătorul de șah își dă seama „cu surprindere” că este jucat, că se află pe un drum care îl conduce pe nesimțite dincolo de propria lui voință sau intenție. Etapele intermediare ale acestor momente ale convertirii, precum lupta cu hegelianismul și cu alte construcții intelectuale, sînt la fel de spectaculoase. Dar aici vreau să vorbesc despre altceva: despre evidența vieții în întregul ei care survine printr-o astfel de convertire. 

La început, înainte de a găsi bucuria, Lewis observă această evidență pe calea lecturilor. Chesterton, de exemplu, „avea mai mult discernămînt decît toți ceilalți moderni puși la un loc, făcînd abstracție de creștinismul său” (Editura Humanitas, 2020, p. 230). La fel, Spenser sau Milton, deși erau creștini, cum precizează apăsat în text. De cealaltă parte, cei „care nu sufereau de religie”, precum Shaw, Voltaire sau Wells, erau „prea simpli. Asprimea și densitatea vieții nu se regăseau în cărțile lor” (p. 231). Creștinismul, contrar experienței de viață anterioare a lui Lewis, dădea vieții un sens mai bine articulat și conducea către valori și virtuți pe care nu le implica în mod direct, dar care puteau fi ușor observate la cei care credeau în Dumnezeu: onoare, curaj, cavalerism, curtoazie, libertate și chiar „gentilețe”. Modalitatea în care creștinul dispune de un înțeles al binelui și al răului fără a le anunța printr-o predică explicită este primul prilej de mirare care intră în mecanismul convertirii sale. Creștinii aveau, altfel spus, un simț profund și concret al vieții și al reperelor ei fundamentale care lipsea celorlalți. Cum era posibil?

Majoritatea cărților „creștine” ale lui Lewis se hrănesc din acest simț al vieții. Chiar și Cronicile din Narnia, care sînt deseori citite într-o cheie spirituală. Fără a argumenta teologic o idee sau alta, Lewis vorbește dintr-un orizont inconfundabil, cel al vieții petrecute cu ochii ațintiți spre cer. În el, viața capătă o consistență și o greutate nemaiîntîlnite; aici, lucrurile nu pot sta oricum, gîndurile și faptele se împart în mod clar în bune și rele.

Un exemplu este seria de conferințe din 1943 cuprinse în volumul Desființarea omului (Editura Humanitas, București, 2023), de fapt o replică dată cărții The Control of Language: A Critical Approach to Reading and Writing de Alexander King și Martin Ketley. Aici Lewis numește cu termenul chinezesc, Tao, ordinea lucrurilor, rînduiala care există anterior oricărei judecăți morale sau valorice de orice fel. Tao depășește (sau, mai degrabă, ocolește) eforturile rațiunii de a clarifica, justifica și întemeia lucrurile. Este accesibilă sentimentului, care este incontrolabil și vine parcă de altundeva. Viața are pur și simplu o ordine care este ca atare, fără a putea fi înțeleasă sau mînuită după bunul plac. Cea de-a treia conferință se încheie decisiv: „Nu are rost să încerci să vezi prin principiile fundamentale. Dacă vezi prin tot înseamnă că totul este transparent. Dar o lume pe de-a-ntregul transparentă e o lume invizibilă. A vedea prin tot e același lucru cu a nu vedea” (p. 74). Omul intră în disoluție în măsura în care încearcă să ia în stăpînire totul, punîndu-se pe sine însuși în final la dispoziția acestei „stăpîniri”. Împotriva lui King și Ketley, care construiau un „om fără piept”, dar cu un cap mare, plin doar de rațiune, Lewis caută un om deplin, căruia emoțiile și rațiunea deopotrivă să îi descopere calea, Tao. Transparenței rațiunii „neutre” i se opun consistența și densitatea unei ordini care orientează, indică un sens și judecă lucrurile prin categoriile de bine și rău. 

În Desființarea omului, Lewis evită în mod programatic să menționeze creștinismul. O face indirect, în anexă, dînd exemple de texte creștine care stau alături de celelalte mari tradiții ale lumii aflate în orizontul „căii”. Nu este vorba despre o justificare a unei revelații în fața celorlalte sau de o apărare a adevărului unei religii, ci de sesizarea, plecînd de la o tradiție sau alta, a firescului vieții, cu ritmurile, rigorile și criteriile care îi dau relief și chip. 

În Creștinism pur și simplu, tot din 1943 (Editura Humanitas, 2019), întîlnim o metodă similară. Creștinimul despre care vorbește aici Lewis nu este rezultatul unei reflecții intelectuale sau al unei experiențe personale unice, ci reprezintă o țesătură de date și de semnificații care a fost dată „cu mult înainte să mă fi născut eu, fie că-mi place, fie că nu” (p. 9). El reprezintă o soluție și nu o problemă, pentru că reprezintă un răspuns dat confruntării omului cu ideea că există pe lume bine și rău, dreptate și nedreptate, frumos și urît. Acestei idei i se mai poate spune „lege a naturii umane”, „lege morală” sau „regulă a purtării cuviincioase”. Or, creștinismul arată cum se iubește și ce se întîmplă atunci cînd această lege este încălcată. Cum se petrece pierzarea și cum are loc iertarea. Întregul edificiu teoretic și practic al teologiei creștine se construiește la Lewis pe tulburarea în fața încălcării legii firii. Ateismul sau cultul rațiunii sînt simple, pentru că evită acestă confruntare: ele afirmă că legea naturii umane nu este dată, ci poate fi confecționată după bunul plac; partajul dintre bine și rău este, cum se spune adesea, un fapt cultural, deci relativ. Creștinismul și celelalte tradiții ale Tao nu cunosc această soluție facilă. Răul și binele sînt adînc sădite în fibra vieții și nu se află la cheremul oamenilor. Lupta pentru a păstra claritatea distincției lor este grea și, prin urmare, nici creștinismul nu este o cale simplă. Dar, spune Lewis, „nu e bine să vrei o religie simplă. La urma urmelor, lucrurile adevărate nu sînt simple. Par a fi, dar nu sînt simple” (p. 56). 

„Asprimea și densitatea vieții” care se găsesc în textele și în viețile creștine țin așadar de confruntarea oamenilor cu ceea ce nu stă în puterea lor: diferența dintre bine și rău. Ea există pur și simplu, ca un punct de plecare al aventurii conștiinței. Încercarea de a aduce sub controlul rațiunii această diferență, de a o face „suportabilă” și pe măsura omului duce în final la falsificarea vieții înseși. Creștinul lui Lewis alege calea mai grea: renunțarea la sine și la mîndria rațiunii lui, pentru a deveni, din „cal”, o „ființă înaripată”. În același timp, asprimea și densitatea se convertesc și ele, din forme ale opacității vieții în marele și luminosul ei adevăr.    

Ioan Alexandru Tofan este profesor univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.