Arta și credința

În lucrarea artistului, în lucrarea oricărui om care se smulge din somnambulismul cotidian, există căutare, aprofundare, întrebări. Sau, mai simplu și într-un cuvînt care rezumă tot, există trezire. Bătrînii asceți spuneau că cel mai mare păcat este uitarea: adică să devii opac, insensibil, cînd foarte ocupat, cînd ușor senzual. Incapabil să te oprești o clipă în tăcere, să rămîi uimit, șovăind în fața abisului, fie el de oroare sau de jubilație. Incapabil să iubești, să admiri, să te revolți. Incapabil să primești ființele și lucrurile. Insensibil la solicitările secrete, totuși constante ale lui Dumnezeu.

Aici ne oprește arta. Ne adîncește în existență. Face din noi oameni, în loc de mașini. Ea ne redă bucuriile solare și rănile sîngerînde, ne sensibilizează în fața angoasei și a uimirii. Uimire, uneori, în fața originalului, a „paradiziacului“, a inocenței plăcerii, care devine mulțumire pentru existență. Este prima frumusețe, / Raiul de iubire cu-nmuguriri depline, / Tărîm al frumuseții cu dulci plăceri furate (Baudelaire).

Copiii își vorbesc în întuneric, chipul unei fete se reflectă în oglinda lunară. „Tot ceea ce ne-a rămas din paradis – spune Dostoievski – sînt rîsetele copiilor și cîntecul păsărilor.“

Dar, de la fericitul Augustin la psihanaliști, ni s-a spus că viermele se află în fruct, șarpele în paradis, perversitatea în copilărie. Paradisul este în același timp aproape, dar și pierdut, iar această proximitate interzisă este atroce. Existența este nostalgie, totul se strică prin moarte, iar pentru a uita de aceasta, omul inventează paroxisme în care frumusețea devine ucigătoare: Orbitul flutur zboară spre tine, lumînare, / Slăvindu-te drept torță cînd a început să ardă. (Baudelaire).

A doua frumusețe manifestă această rană, această fascinație, acest strigăt: „Frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc“; strălucirea trupurilor dispare în tortură, moartea devine una dintre artele frumoase; subiectivitatea contradictorie, asfixiată reface neîncetat aceleași gesturi distructive. Uneori, totuși, străluciri de parusie țîșnesc din altă parte, dintr-o interioritate transsubiectivă. Zăpada ce acoperea aparențele se topește, măștile cad, un chip se descoperă, ochii sînt stele de lacrimi, adîncul inimii se mișcă, fiecare lucru pare un miracol.

Cea de-a treia frumusețe are pe frunte nu o stea, ci o cruce. Pentru cel care nu o vede, descărcarea – cum se spune despre o descărcare electrică – este prea mare, este nebunie, poate sinucidere, suicid baptismal, cine știe?

Totuși, dacă există căutare, dacă rana este mortală, există de asemenea și revelația. Sînt mai multe revelații, știu, și doar Dumnezeu înțelege taina „iconomiilor“ care par să contrazică. Pentru mine, Hristos recapitulează toate aceste „vizite ale Cuvîntului“ și despre revelația creștină vreau eu să vorbesc. Omul primește această revelație cu credință și gratitudine. Euharistie înseamnă „mulțumesc“. În adîncul său, Biserica nu este nimic altceva decît „mulțumesc“-ul lui Dumnezeu primit de „mulțumesc“-ul omului, de cîțiva oameni care intră în „starea de jertfă“ a lui Hristos, în numele întregii umanități și al cosmosului…

Arta propriu-zis liturgică – icoanele (și frescele, mozaicurile, spațiul arhitectural de asemenea), imnografia și muzica sa, simbolurile și gestica slujirii – are ca scop primirea revelației, sensibilizarea față de aceasta, o sensibilizare a întregii ființe, adică a adîncului inimii, unde inteligența și dorința își găsesc rădăcinile și le adîncesc prin transfigurarea lor. Arta propriu-zis liturgică are sensul de suport al contemplației, posibilitatea de a-L cunoaște pe Dumnezeu printr-o anumită frumusețe, aceea despre care Sf. Dionisie Areopagitul spunea că „naște comuniunea“. În această artă este mai puțin vorba de „sacru“, cît despre „sfînt“.

„Sacrul“ este o categorie statică ce divizează: există sacru și profan. „Sfînt“ înseamnă un dinamism de sfințire; în realitate, „profanul“ este profanat: el trebuie eliberat de minciună, de posesivitate, de obiectivare, pentru a fi luminat de soarele cel adevărat al învierii, pentru a fi sfințit. „Sacrul“ este o stare, un spațiu delimitat. „Sfînt“ înseamnă strălucirea unei persoane: în Hristos, Dumnezeu „de trei ori sfînt“, se face chip, deci prin Hristos eu pot să văd în Dumnezeu orice chip. Aici artistul, care adesea nu este decît un artizan, asumă o diaconie eclezială. El nu poate fi decît un om de rugăciune, își asumă credința prin rugăciune, asceză, deschidere spre marele fluviu al vieții adevăratei Tradiții, pe care o putem defini ca fidelitate față de Cuvîntul actualizat neîncetat prin Duhul Sfînt. Artistul, sau artizanul, încearcă să se elibereze de subiectivitatea sa închisă, să întrevadă modelul său printr-o contemplare transsubiectivă, să transforme prin Cruce „patimile“ ambigue și pasive într-o compătimire creatoare.

Dar atunci, spune omul de azi, pictorul de icoane sau compozitorul care-și pune muzica în slujba Cuvîntului nu sînt liberi. Ce înțelegem, deci, atunci cînd spunem „libertate“? Evident, vom răspunde că a fi liber înseamnă a face ce vrei. Dar ce vrea omul? Căci omul este deșirat, contradictoriu: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrșesc“ (Romani 7, 19); omul este stăpînit de pornirile din inconștient, de marile forțe ale societății și ale cosmosului. Frumusețea creată de acest om, dacă se aventurează în domeniul liturgic, nu riscă oare să fie o frumusețe de posesiune? Nu este oare mai liber, cu adevărat liber, omul eliberat, împăcat, scăpat de angoasă prin credință, de narcisism prin rugăciune, omul deschis și unificat în același timp în lumina harului, omul care, departe de a se vedea demiurg, se acceptă drept creator al imaginii Creatorului său?

De aceea, arta liturgică nu poate exista fără reguli, fără „canoane“, care sînt un fel de asceză a sa, care precizează dispoziția scenelor, individualitatea chipurilor, din respect pentru cel mai simplu dintre credincioși, care trebuie să-și poată recunoaște prietenii. Perspectiva inversată, frontalitatea, rolul esențial al chipului, partea corpului cea mai transparentă a persoanei, atîtea indicii care permit tocmai frumuseții să suscite comuniunea și să fie suscitată de ea.

Dar această asceză, în viață la fel ca în actul creator, dă o anumită valoare lucrului repetitiv al artizanului și permite marelui creator să fie liber, o libertate care nu se separă de dragoste. Să ne gîndim la capodoperele acestei tradiții: Hristos de la Mănăstirea Sopocani, despre care Yves Bonnefoy a scris pagini decisive, pogorîrea la Iad de la Mănăstirea Chora din Constantinopol sau fluiditatea din lucrările lui Rubliov…

Occidentul a cunoscut o artă liturgică atît de asemănătoare: în pictură, pînă la Cimabue și Duccio, în muzică pînă la Schütz și Monteverdi. Apoi, apariții sporadice: pacea unei scene pictate de Georges de la Tour sau gravate de Rembrandt, o Sfîntă Față de Rouault…

Dar vocația Occidentului a fost alta: din divino-umanitatea lui Hristos, ea a explorat umanitatea. Poate ca reacție împotriva unei secularizări a divinului, care a rezultat – cine știe? – din separarea de Orientul creștin, din pierderea „sensului apofatic“ al lui Dumnezeu, din acele reprezentări prea omenești ale lui Dumnezeu Tatăl, izvorul dumnezeirii (în arta icoanei, reprezentarea Tatălui este interzisă). Astfel, Occidentul a fost condus nu spre o artă a transfigurării, ci spre una a exodului, de explorare a erosului și a cosmosului pe care le abandonase un creștinism pietist și moralizator. Răsăritul a salvat secretul chipului, Apusul a scrutat splendoarea trupului și a regăsit sacrul cosmic, mai ales cînd a avut acces la arta „primitivilor“ și la cea din alte emisfere spirituale ale umanității, din India în Japonia, prin Tibet și China (…).

Cît despre lucrările numite „post-creștine“, care își trag seva din imageria Bisericii, acestea ne cheamă la un mare efort de aprofundare; în Duhul Sfînt nimic nu poate fi „post-creștin“, ci doar mai tainic și mai lăuntric creștin. Adevăratul răspuns creștin la „blasfem“, precum și la indiferența (aparentă) a epocii, ar fi mai întîi, mi se pare, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare, un munte înalt în care cerul se condensează în zăpada luminoasă, care ea însăși va da naștere unor pîrîuri, rîurilor, preeriilor, livezilor. Aceasta ar fi apoi bogăția unei arte de nartex, o artă de „trecere“, de „călăuză“ (în sensul lui Tarkovski) între blînda strălucire pe de o parte, iar pe de altă parte, frumusețea și oroarea lumii. Mă gîndesc, de exemplu, la Dostoievski, la Péguy, la Bernanos, la T.S. Eliot, Pasternak sau Soljenițîn… Ca și cînd ar fi venit momentul în care libertatea trebuie să aleagă: sau să intre în dezagregare sau să presimtă, chiar din adîncul iadului, în lumina anumitor priviri, cea a Fecioarei din Vladimir sau a lui Mouchette, că ea are nevoie să fie eliberată.

(acest text a apărut în Viitorul Bisericii de Olivier Clément, traducere de Vasile Manea și Ciprian Vidican, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2014)