Arhitectură pentru caritate

Pentru aproape două decenii, arhitectura aflată în proximitatea religiei a însemnat în primul rînd biserici şi temple noi. O sete de spaţiu sacru - justificată de seceta atee - a dus la construirea cîtorva mii de noi lăcaşuri de cult, de toate denominaţiile. Predomină, evident, cele ortodoxe, dar explozia este, poate, şi mai impresionantă atunci cînd privim (aşa cum am avut recent şansa, documentîndu-mă pentru un text despre temă) în ograda neoprotestantă. Chiar şi moschei au apărut destule în Dobrogea, dar şi la Bucureşti. Apoi, febra s-a potolit, piaţa de biserici s-a stins mai înainte ca o discuţie serioasă, informată să se fi produs, mai înainte ca prietenii mei, teologii cei noi, să fi intervenit, cu autoritatea lor, în dezbatere. Nu intru acum în acest subiect. Dar a apărut, recent, o nouă dimensiune a acestei proximităţi cu religia. Este vorba despre programele sociale. Nu mă voi ocupa aici deloc de cele care, pentru neoprotestanţi, bunăoară, reprezintă una dintre articulaţiile interioare ale credinţei lor. Voi spune doar că dimensiunea caritativă a început să îmbobocească şi în ograda ortodoxă şi ea începe să aibă implicaţii arhitecturale. De unde am plecat, se ştie. Disputa teologică despre o doctrină socială a Bisericii Ortodoxe din România încă se poartă. La Bistriţa Vîlcii, cu vreun deceniu în urmă, am certat eu însumi o măicuţă tînără care gonea copiii strînşi ciotcă la cerşit, din incintă (mănăstirea se învecina cu un orfelinat), în loc să îi hrănească şi să îi primenească, bucuroasă că, în fine, credinţa d-sale va fi găsit tărîm optim de ilustrare practică. Dimpotrivă, măicuţa aceea mi-a răspuns că ea se află în mănăstire ca să aibă grijă de Sfîntul (i.e. de cuvioasele moaşte ale patronului spiritual al locului), iar nu de mucoşii aceia de afară! În fine. Timpurile se schimbă. Aderarea la UE a adus promisiunea multor bani, care pot fi accesaţi şi prin proiecte sociale. Mi-e greu să îmi imaginez că poate cineva avea grijă de sărmanii unei comunităţi în afară de comunitatea însăşi. Dacă sînt doar bani la mijloc, meseria de purtător de grijă singură poate crea şi monştri de felul femeii care a ucis pruncul plasat în braţele sale de maică ratată. Or, grija comunitară îndeseşte urzeala plasei de siguranţă socială, pentru că tocmai cei în nevoie sînt chiar dintre ai săi, nu străini. Mai mult, această grijă întreolaltă este situată în proximitatea locuinţelor, ceea ce îi asigură vizibilitatea socială şi o fereşte de abandon. Iată de ce au apărut, ici şi colo, proiecte de caritate dedicate copiilor, sau bătrînilor, sau ambelor categorii aflate în căutare de ocrotire. Dacă sînt valide, ambele categorii se pot, de asemenea, ocroti reciproc: la biserica Ghencea, lîngă care am locuit doisprezece ani şi povestea căreia am spus-o în serialul de pe TVR Cultural de acum doi ani dedicat arhitecturii ortodoxe din România, un mic adăpost pentru bătrîni este luminat de prezenţa cotidiană a copiilor sărmani ai comunităţii, aduşi acolo spre a rosti "Tatăl Nostru" mai înainte de a prînzi şi, apoi, de a-şi face temele pentru a doua zi. Totul sub straşnica veghe a bunicilor-surogat, găzduite de micul aşezămînt şi fericite de noul lor rost. Dar tot prin grija unor iniţiative bisericeşti locale, cată să apară aşezăminte sociale în bună regulă, care vor funcţiona prin grija comunităţii, sub veghea preotului paroh. Ele vor putea prelua de la statul în reflux cîteva dintre funcţiunile caritative atribuite acestuia. Iată, spre pildă, părintele protopop Stelian Băducu face exact asta la Urziceni şi în satele dimprejur. Identifică nevoile comunităţilor acelora, deloc bogate, accesează fonduri europene şi, să sperăm, va începe curînd să construiască. După cîte ştiu, nu e singurul care caută, cu arhitecţi din urmă, bunele metode de a da o dimensiune locală expresiei community building. Pentru că, în asemenea locuri, unde singurul magnet social este biserica, împrejurul ei se vor construi mila colectivă şi caritatea şi grija. Sustenabilitatea acestor proiecte depinde integral de această îngrijorare întreolaltă a semenilor pentru cei rămaşi în urmă. O a doua direcţie de preocupare edificabilă în umbra bisericilor o văd în arhitectura de urgenţă. Sub această sintagmă lucrează de multă vreme grupuri de caritate, care aleargă de la un tsunami la altul, de la un cutremur la altul şi de la un exil la altul, spre a conferi adăpost. Adăpostirea de urgenţă are şi ea, deja, o tradiţie, o colecţie de bune practici şi niţică teorie care să o întemeieze. La noi, catastrofele naturale au evidenţiat problema (n)udă. Statul nu este cel care să ştie şi să poată gestiona o criză instantanee. Nu o poate face în ditamai Statele Unite (vezi cazul Catrina), necum în România, unde nu are autoritate, resurse ori barem bunul-simţ de a recunoaşte aceste carenţe. Dar sînt ele carenţe care i se datorează integral statului? Ecouri între arhitecţi pentru o grupă de lucru în domeniu nu am găsit. Cei de la masterul de spaţiu sacru al UAUIM putem publica deja un catalog cu cele mai bune scenarii post-catastrofă pe care, în cei opt ani de funcţionare, mai tinerii mei colegi le-au elaborat sub îndrumarea prof. dr. arh. Florin Bicuşcă şi a mea. Pentru că, repet, nu e vorba despre proiecte de case, de containere, oricît de supra-proiectate vor fi fiind ele. Este vorba mai înainte despre un scenariu care se declanşează instantaneu şi automat şi care funcţionează ceas tocmai pentru că a fost reglat şi supra-repetat înainte. Cine este autoritatea coordonatoare? Unde se stochează kit-urile de adăposturi temporare? Cît de temporar este temporarul, dacă în locuri precum împrejurimile Istanbulului, imediateţea tinde să se cronicizeze, iar adăposturile de la Split au devenit case de lux, cu timpul? Cum se aduc kit-urile în zona de dezastru? Cine şi cît de repede le asamblează/umflă/depliază etc. (procedeele sînt infinite)? Sînt adăposturile de la capătul acestui lanţ lung şi complicat din materiale evanescente şi, deci, de unică folosinţă (precum casele din carton ale lui Shigeru Ban, din Nepal)? Sau, dimpotrivă, sînt ele din materiale rezistente şi se vor refolosi în următoarele tragedii (caz în care trebuie găsită şi o strategie de dezafectare a taberelor, la o anumită perioadă de timp de după catastrofă)? Nu ştim. Adică statul nu ştie. Nici arhitecţii nu văd în arhitectura pentru caritate o temă palatabilă. Dar ar putea şti instituţii de felul bisericii. Şi ea, ca şi statul, are dublă reprezentare: locală şi naţională. Spre deosebire de stat, are credibilitate şi poate mobiliza ajutorul. Este greşit ca statul să răsplătească lipsa de grijă a autorităţilor locale care, între două catastrofe, nu fac nimic pentru a le alunga pe următoarele. Este greşit ca statul să dea bani celor care nu şi-au asigurat bunurile din lene, ignoranţă sau, pur şi simplu, din construire fără autorizaţie. Arhitectura de la sate este, în măsură covîrşitoare, pur şi simplu ilegală. Statul avea mijoace să pedepsească exemplar făptuitorii şi autorităţile locale complice. Nu a făcut-o. E în cîrdăşie cu ei. Statul este de-al celor ce ne speculează lacrimile şi mîhnirea în faţa dezastrelor, cheltuind apoi din banii comuni spre a perpetua ilegalitatea. Nu! Ajunge! Ajutorarea trebuie să fie dăruită de colectivitatea însăşi şi doar acelora care au început deja să se ajute singuri. Celor care deja (re)construiesc ei înşişi, să li se dea mîna de ajutor lipsă. Celor care îşi cerşesc viaţa şi agoniseala de la stat, să nu li se mai dea pomană electorală din banii noştri de taxe. Să le dea politicienii din banii lor personali milogilor şi puturoşilor, dacă chiar cred că e bine, şi să sisteze generozitatea din punga altora. Să nu mai facă armata diguri celor ce nu şi le fac singuri. Să nu se mai risipească banii publici pentru cazuri televizabile, dar neclare. Pentru că, vai, nimeni dintre cei ce au tot strîns bani din buget sau dincolo de buget (stat, televiziuni, biserici) nu a catadicsit vreodată să dea socoteală ce s-a făcut cu banii aceia strănşi prin şantaj sentimental de la amărîţi... A dărui din timpul tău şi din grija ta semenilor este forma cea mai elegantă de a fi arhitect în cetate. Există şi la noi o tradiţie firavă în acest sens, una interbelică. Unii dintre cei ce am lucrat pentru biserici ştim că nici aceasta nu a fost o sursă de îmbogăţire instantanee. De regulă, proiectarea aceasta nu este aducătoare de cine ştie ce profituri şi adeseori arhitecţii sînt rugaţi să lucreze pro bono. Dar ceva din rapacitatea şi din ferocitatea cu care se fac astăzi arhitecturile de speculă imobiliară trebuie compensat, trebuie ispăşit. Bine ar fi ca acelaşi arhitect să practice ambele ipostaze. De laudă ar fi să vedem cum, în ofertă colectivă, OAR sau filiale ale sale să facă, instituţional, oferte de travaliu pro bono instituţiilor purtătoare de grijă. Bisericilor, spre pildă. Acest lucru, încă şi încă, nu se întîmplă. Grija nu este sistematică, generozitatea nu şi-a găsit articulare colectivă şi nici expresie edificabilă. Încă nu rentează să fii bun pentru semenii tăi.