Arhitectura evanghelică din România " o taxonomie

23 aprilie 2009   DIN POLUL PLUS

Un criteriu de departajare într-o hartă sinoptică a arhitecturii evanghelice din România ar putea fi raportul dintre arhitectura aşa-zicînd cultă (i.e. proiectată de un arhitect) şi cea vernaculară (făcută exclusiv prin apelul la meşteri constructori şi la comunitate). O asemenea distincţie o va urma cu mai multă fidelitate pe aceea dintre arhitectura urbană şi cea rurală. Acest lucru este explicabil: statistic vorbind, probabilitatea de a nu se fi făcut apel la serviciile unui arhitect este semnificativ mai mare în mediul rural decît în cel urban, unde legea obligă clientul să colaboreze cu un arhitect (dar nu spune nimic despre calitatea acestuia). Dar Legea 50, cea care reglementează activitatea de autorizare în construcţii, a fost, în România post-revoluţionară, mai degrabă încălcată, inclusiv de către arhitecţi, prin semnături de complezenţă date pe documentaţii întocmite de persoane din afara profesiunii, dar şi de autorităţi, care au acceptat documentaţii semnate de oricine se putea iscăli, mai cu seamă în anii ’90. Nici măcar în acest domeniu lucrurile nu sînt întocmai clare. O documentaţie proiectată de un arhitect a putut fi, ulterior, fagocitată de meşterii constructori şi/sau de comunitatea evanghelică în numele căreia se va fi edificat lăcaşul de cult. Se observă, nu de puţine ori, cum intervenţia, fără îndoială entuziastă, a meşterului constructor fără studii sau a comunităţii însăşi, mai cu seamă în ceea ce priveşte decoraţia interioară, face adeseori contrast cu croiala arhitecturală a bisericii. Unui proiect modern i se mai adaugă stucatură sau alte forme de decoraţie absentă din proiect, sculpturi în lemn (pupitre pentru pastor, frize, scaune fistichii, lambriuri) sau alte forme de ornamentare vernaculară, care nu aparţin aceluiaşi repertoriu morfologic şi/sau stilistic cu arhitectura. Îmi amintesc cazul şocant pentru mine al unei mari biserici baptiste din Oradea, a cărei modernitate exterioară contrasta, la momentul cînd am vizitat-o şi se afla în amenajare, cu atmosfera de cămin cultural rural dinăuntru. Există, fireşte, printre exemplele pe care le-am putut vedea, şi cazul invers: contaminarea unui proiect vernacular de elemente ale arhitecturii urbane contemporane, preluate necritic şi, evident, fără nici o relaţie cu contextul sau cu programul (lăcaş de cult); unui alt proiect vernacular i se adaugă materiale moderne (faţade-cortină, placaje de aluminiu, tîmplărie de pvc sau de aluminiu cu geam termopan sau termosisteme exterioare). Este o formă de snobare a mediului în care lăcaşul de cult este amplasat, dar nu se reuşeşte, din nefericire, inducerea unui caracter contemporan lăcaşului de cult, cîtă vreme chiar aceşti markeri modernizatori sînt, în contextul arhitecturii contemporane, retardaţi ca timp istoric, aparţinînd, de fapt, deceniilor imediat de după Al Doilea Război Mondial. O distincţie încă mai interesantă este cea între tipul de expresie folosit în raport cu tradiţia (locală sau universală) a arhitecturii sacre. În chip vădit, arhitectura evanghelică, mai ales atunci cînd se amplasează în comunităţi fără o experienţă anterioară a evanghelismului, trebuie să se raporteze, volens-nolens, la lăcaşurile de cult pre-existente ale comunităţilor respective. Care sînt posibilele poziţionări ale evanghelismului-oaspete? a) Estomparea identităţii proprii, sau blending-in: în interviurile dlui Cristian Alb se observă următoarele două tendinţe opuse: unele lăcaşuri de cult fac trimitere, în frontoanele stradale, la elemente arhitecturale care provin din arhitectura bisericilor celorlalte Biserici ale locului, ortodoxe sau catolice; motivul pare prozelitismul: a atrage credincioşii acestor religii, fără a-i aliena prin arhitectura lăcaşului de cult cel nou în raport cu reperele lăsate în urmă. Cu alte cuvinte, arhitectura lăcaşului de cult evanghelic este, aşa zicînd, camuflată în mediul arhitecturilor sacre locale sau al arhitectuii sacre majoritare. b) Detaşarea de spiritul locului: în alte interviuri din aceeaşi sursă se face referire la o deliberată evitare a confuziei cu ortodocşii. Dar evitarea analogiei cu lăcaşuri de cult pre-existente duce, mai cu seamă în cazul arhitecturii vernaculare, la invocarea altor tipologii monumentale, dintre puţinele existente în spaţiile rurale sau periurbane. În cazul lăcaşurilor de cult care se despart decis de expresia tradiţională a Bisericii creştine, pare să fi existat o influenţă a arhitecturii social-culturale anterioare din România, mai cu seamă a căminelor culturale şi a caselor de cultură (a sindicatelor sau de tineret). Motivul este simplu: sala de adunare a credincioşilor invită la un anumit aparat de acces, evacuare şi amplasare care este acelaşi, de la amfiteatrele greceşti antice şi pînă la teatrele de astăzi. Cu cît sînt mai mari (megachurches), lăcaşurile de cult evanghelice se îndreaptă însă către regulile auditorium-ului de mari dimensiuni sau chiar a sălii de sport acoperite; nu întîmplător, multe campanii de evanghelizare de după 1989 s-au folosit direct de aceste spaţii de adunare publică de mari dimensiuni, corturi sau chiar de stadioane, cîtă vreme în România nu au existat (şi par să nu existe încă) megabiserici de talia celei descrise mai sus, a lui Philip Johnson. Dar această opţiune, ca modele de referinţă, către spaţiile publice de mari dimensiuni aduce cu sine şi dezavantaje, despre care nu pot să spun dacă sînt sau nu asumate teologic în doctrinele evanghelice. Cel mai important dezavantaj al apelului la precedente tipologice ale arhitecturii de for public este acela al desacralizării spaţiilor de rugăciune neoprotestante. Prin desacralizare nu înţeleg aici un fenomen metafizic asociat spaţiului arhitectural, ci o încetare a raporturilor referenţiale dintre această arhitectură şi tradiţia simbolică a arhitecturii sacre dintotdeauna. În plus, accentul pus de aceste lăcaşuri de cult evanghelice aproape exclusiv pe adunare, pe ecclesia, în spaţiul interior, înclină covîrşitor, aproape exclusiv, balanţa dintre public/privat către public. O altă consecinţă în ordinea simbolică a tuturor celor spuse anterior este evacuarea oricărui mister al spaţiului interior şi exterior, mister asociat, anterior, cu un dozaj simbolic între lumină naturală/artificială şi absenţa, sau ponderarea acesteia prin (pen)umbră, bunăoară, sau chiar întuneric. Ca un bun spaţiu public, de adunare, lăcaşul de cult evanghelic din România beneficiază de un ecleraj generos, chiar şi atunci cînd, din punctul de vedere al design-ului luminii, nu poate fi remarcată vreo intenţie auctorială. De altfel, nu altfel poate fi interpretată abundenţa de lumină din Crystal Cathedral, anterior menţionată, a lui Philip Johnson, sau mult mai recenta structură vitrată proiectată de firma SOM (http:// www.som.com/content.cfm/cathedral_of_christ_the_light). În aceste din urmă cazuri, este decelabilă nu numai o estetică a luminii clare, fără rest, ci chiar, mai mult, o teologie a luminii, cel puţin în cazul proiectului celui mai recent. Casele de rugăciune şi bisericile neoprotestante din România, deşi au o tradiţie relativ scurtă (în comparaţie cu bisericile aşa zicînd tradiţionale, ortodoxă şi catolică), au reuşit " mai cu seamă datorită referinţei externe " să recupereze, arhitectural, acest relativ "handicap" temporal, cu preţul, însă, al unei lipse de identitate arhitecturală proprie. Această indistincţie este, deocamdată, dublă: ea se raportează atît la propria tradiţie, a lăcaşurilor de cult evanghelice din lume, cît şi la tradiţia arhitecturală pan-creştină. Obiectele construite mai cu seamă după 1989 vorbesc uneori despre exuberanţă formală şi decorativă, dar nu depăşesc standardele anterioare ale tipologiei spaţiului interior, centrată pe adunarea credincioşilor. Pe scurt, nu există aici experiment în felul în care îl găsim practicat în ceea ce pare să se constituie în sistemul de referinţă privilegiat al arhitecturii evanghelice " SUA. Bisericile evanghelice din România sînt, aşadar, săli de adunare ambalate în ceea ce locul oferă sau îngăduie: casă, clădire socio-culturală, biserică a locului (unde referinţa este la alte lăcaşuri de cult protestante, anterioare, sau chiar, foarte rar însă, la cele ortodoxe sau catolice). Rămîne de sperat ca viitorul să ne ofere, pe măsura maturizării arhitecturale a tipologiilor lăcaşurilor de cult evanghelice, sau pe măsură ce influenţa externă va creşte şi mai mult, surpriza unui salt calitativ al acestei ipostaze a arhitecturii sacre din România. Textul face parte din proiectul editorial Omul evanghelic, care urmează să fie publicat anul acesta.

Mai multe