Arhitectura cărei memorii?

29 decembrie 2009   DIN POLUL PLUS

Arta de for public la noi are un trecut recent mai degrabă stînjenitor şi putem înţelege reţinerea artiştilor de a vorbi despre acest fenomen, mai cu seamă după episodul jenant al scobitorii dedicate lui 1989. Nici arhitecţii nu o fac, din motive similare. Episodul competiţiei de anul acesta pentru Memorialul Aeronauticii cîştigat de Răzvan Luscov, dar rămas fără urmări practice, ca orice competiţie autohtonă care se respectă, e lămuritor. Nici societatea civilă nu comentează arta în spaţiul public decît cînd e prea tîrziu (şi invoc aici acelaşi exemplu, al „scobitorii“ din Piaţa Palatului/Revoluţiei, cînd nu s-a vorbit despre concursul făcut pe furiş, dar s-a protestat inutil, în schimb, cînd lucrul era gata). „Autorităţile“ despre ce să vorbească, bietele? Ele, din motive electorale, mai amplasează cîte o statuie sau vernisează cîte un memorial neterminat la data inaugurării (cazul, recent, al memorialului Holocaustului, de pe cheiul Dîmboviţei).

Arta de for public la noi are un trecut recent mai degrabă stînjenitor şi putem înţelege reţinerea artiştilor de a vorbi despre acest fenomen, mai cu seamă după episodul jenant al scobitorii dedicate lui 1989. Nici arhitecţii nu o fac, din motive similare. Episodul competiţiei de anul acesta pentru Memorialul Aeronauticii cîştigat de Răzvan Luscov, dar rămas fără urmări practice, ca orice competiţie autohtonă care se respectă, e lămuritor. Nici societatea civilă nu comentează arta în spaţiul public decît cînd e prea tîrziu (şi invoc aici acelaşi exemplu, al „scobitorii“ din Piaţa Palatului/Revoluţiei, cînd nu s-a vorbit despre concursul făcut pe furiş, dar s-a protestat inutil, în schimb, cînd lucrul era gata). „Autorităţile“ despre ce să vorbească, bietele? Ele, din motive electorale, mai amplasează cîte o statuie sau vernisează cîte un memorial neterminat la data inaugurării (cazul, recent, al memorialului Holocaustului, de pe cheiul Dîmboviţei). Anual, se duc să îşi facă şi cîte o cruce atei juraţi şi credincioşi fanatici deopotrivă, la cimitirul eroilor din 1989, de unde îşi trag şi puterea, şi bruma de legitimitate cu toţii. Dacă se nasc divergenţe (cazul statuii lui Carol I, aparţinînd iniţial lui Mestrovici şi ulterior altcuiva), „autorităţile“ aplică politica struţului sau promit că, oricum, obiectul controversat va fi demolat, înlocuit de o lucrare de infrastructură (cum se vorbea despre memorialul Revoluţiei, care ar fi trebuit să fie înlocuit de o parcare subterană; ca de obicei, nu s-a petrecut absolut nimic).

O componentă despre care prea puţină lume vorbeşte este aceea a memorialelor private, care au pornit spontan şi s-au „cronicizat“ în spaţiul public. În primul rînd, sînt crucile care, în chip tradiţional, se ridică pe locul unde cineva şi-a dat – violent – sufletul. Ele funcţionează în tandem cu crucea de cimitir. Deşi sînt mult mai comune pe marginea şoselelor, spaţiul public din Bucureşti este acupunctat de asemenea memoriale, ridicate de familiile îndoliate în 1989 (precum la Sala Dalles, ridicat de familia generalului Iancu pentru fata căzută la Revoluţie). Asemenea memoriale private intră acum în coliziune simbolică cu semnele capitalismului sălbatic. Chiar în stînga memorialului Iancu, un club de noapte opulent îşi etalează intrarea. La dreapta memorialului însă, o casă de schimb valutar sfidează prezenţa, tradiţională deja, a cărţilor. O altă categorie de memoriale spontane este cea legată de un alt strat de memorie colectivă, cel legat de fenomenul Piaţa Universităţii, de 1990. Semnele acestui strat adăugat arhivei simbolice a traumatizatei pieţe sînt peste tot prezente în spaţiul respectiv. Ele iau fie chipul crucii întreţinute de autointitulatul „pictor“ sau, altundeva, „artist plastic“, dl Popescu, fie pe acela al graffiti-urilor şi stencil-urilor de pe pereţii imobilului prim, cel neoromânesc, al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. Trimit cititorul interesat la filmul puternic, dedicat fenomenului şi locului Piaţa Universităţii 1989 şi 1990 de către antropologul Mirel Bănică.

În 2000, o „autoritate“ de sector a dispus distrugerea acestui palimpsest de inscripţii de pe pereţii şcolii mele. Acest perete era în proces de a fi ridicat la rangul de monument şi, deci, conservat. Noroc că l-am fotografiat la vreme: într-o noapte, ca furii, au măscărit în bale de limacşi, de care nu mai putem scăpa nici acum, inscripţiile memoriale de pe zid. Cea mai gravă, probabil, era în 2000 – „Monarhia salvează Romînia“. Pe vremea aceluiaşi „edil“ s-a mai pus de către Primăria de sector un gărduleţ împrejurul locului pe care, acum, sînt amplasate memorialul-scobitoare şi statuia lui Iuliu Maniu. Gărduleţ de cimitir: atît îi duce mintea. Ulterior, împrejmuirea a dispărut. A fost imputată cuiva inutila „ctitorie“? Dacă da – cui? Dacă nu – de ce nu?

Aceluiaşi loc din Piaţa Palatului (Regal)/Revoluţiei, flancat de „Palazzo Calcaneo“ (faţada clasicizantă, dar fără consistenţă în spate, a arhitectului R. Bordenache) i s-au propus ulterior felurite înfăţişări, toate anti-memoriale, menite să saboteze deliberat semnificaţia simbolică a pieţei, aşa cum s-a constituit aceasta după 1989. Faţada a funcţionat o vreme ca suport de reclame outdoor, iar cornişa faţadei încă o mai face (www.pula.ro mai există? avea o colecţie, incredibil de puternică vizualmente, de reclame pe fundalul imaginilor de la Revoluţie, cele petrecute în chiar locurile unde erau amplasate reclamele respective). O fîntînă arteziană a fost instalată lîngă perete şi, în loc de statui ale muncitorilor, ţăranilor şi Dumnezeu mai ştie ale cui, preconizate la început (în plin stalinism, trebuie spus) de arhitect, avem acum în exedrele respective trei proiecţii de lumini colorate, care descriu tricolorul patriei. Locul este, în consecinţă – cum să zic să nu jignesc prea multă lume? – cinetic, exuberant. Taman cum e nevoie cînd ne reculegem la memorialul Revoluţiei, la statuia lui Maniu şi la aceea de peste drum, cruciformă, a lui Coposu, care se uită cu reproş la bîlciul deşertăciunilor.

Pe post de statui, pînă bine de curînd aveam socluri cu (pen)ultima maşină pusă sus, la dezirat, căci intangibilă. Noroc cu criza: şi reclamele, şi maşinile au dispărut. Dar, din vreme în vreme, parcarea de la Cina este reocupată de corturi cu „festivaluri“ de toată mîna. Mă rog ca barem anul acesta, cînd se împlinesc 20 de ani de la Revoluţie, cutare televiziune să se abţină (sau să nu mai aibă resursele) să ne mai entertainment-eze (citeşte: spele creierele) din Piaţa Revoluţiei. Se poate? Doar de data asta?

Bătălia împotriva memoriei locurilor Revoluţiei nu este, încă, în România, încheiată. Că nu ştim ce să spunem despre memoria evenimentelor recente, acum, la 20 de ani după ce s-au petrecut, este evident chiar la intersecţia de la Universitate. Iniţial, au fost puse şi acolo nişte „morminţele“. Acelea au dispărut. Apoi au apărut crucile actuale. Frumoase şi vechi, nimic de zis. Dar cine a rămas fără cruce la căpătîi, cînd ele au fost mutate aici? Pe cine comemorăm, de fapt, cînd comemorăm morţii din seara de 21 decembrie 1989?

Or, lucrurile se petrec cu viteză ameţitoare pe plan mondial (adică oriunde altundeva decît la noi). Există o arhivă de bune practici şi o istorie a receptării, de care nu se poate face abstracţie cînd se proiectează asemenea arhitecturi. Memorialele Holocaustului sînt, cu siguranţă, cele mai avansate conceptual, în vreme ce memorialele dedicate evenimentelor din 1989, dar şi dinainte ori după 1989 (precum Memorialul de la Sighet, la noi, sau cele de resuscitare a memoriilor etno-istorice reprimate din ţările baltice) îşi caută, încă, formulele cele mai expresive. Memorialul din Berlin (arh. Peter Eisenman), ca şi Jewish Museum din Berlin (arh. Daniel Libeskind; muzeu, dar şi memorial deopotrivă) sînt, probabil, exemplele cele mai reprezentative din Europa. Fireşte că, în afara acesteia, din ceea ce am văzut personal, memorialele de la Yad Vashem (Ierusalim) nu au asemănare în dramatism (şi activitatea arh. Moshe Saftie, altfel puţin cunoscut pentru arhitectura sa „civilă“, este aici cutremurătoare). Noul memorial bucureştean al Holocaustului nu are nici puterea simbolică, nici scara vreunuia dintre cele mai devreme enumerate. Ca obiecte urbane, piesele care îl alcătuiesc sînt răspîndite într-un spaţiu public evident recuperat pentru oraş de către artistul Peter Jacobi, autorul proiectului. Din nefericire, sînt făcute din materiale paupere. Intenţionat, probabil, ca să ruginească în timp. Problema este că au făcut-o deja, şi anume într-un mod deloc expresiv, chiar de la inaugurare… Spaţiul central, scufundat pe jumătate în pămînt, este un spaţiu al rememorării şi al comemorării. Numele sînt scrise pe plăci metalice încastrate în zid, iar lumina este zenitală. Partea de muzeu nu poate fi comentată încă, de vreme ce nu e gata şi, deci, e nevizitabilă încă. Prin fereastră vedem însă lucruri tulburătoare: piese din cimitirul evreiesc distrus în vremea regimului Antonescu şi din cimitirul din Odessa, care fuseseră trimise spre ţară, în timpul administraţiei aceluiaşi regim, spre a servi ca materiale de construcţie, scop în care erau vîndute la tonă… În chip vădit, un asemenea gest profanator nu era dictat de vreo raţiune economică. Nu ştiam despre el, iar punerea lui în vitrina memorialului cred că serveşte o lecţie nouă, celor ce n-am ştiut nimic despre acest eveniment al istoriei noastre nu tocmai îndepărtate…

Eu unul am aflat, altfel decît din cărţile care rosteau, după 1989, jumătate de cuvinte şi sferturi de adevăr, despre partea noastră de vinovăţie din lecţia primită la Yad Vashem, în 2006, pentru care îi mulţumesc profesorului Leon Volovici. În muzeu erau imagini înfricoşătoare, unele legate de episodul românesc al dramei comemorate. Afară, pe aleea drepţilor între popoare, sînt doar două sau trei nume româneşti, Regina Elena şi Raul Şorban, parcă. În grădina de piatră a ţărilor europene, din acelaşi Yad Vashem, unde sînt scrise în piatra care parcă musteşte de sînge în spărtură, a Ierusalimului, numele localităţilor de unde a fost alungată sau exterminată sistematic populaţia evreiască, „harta“ României mari, antebelice, este plină de toponime…

În Piaţa Palatului (Regal)/Revoluţiei, memorial al evenimentelor din 1989 este nu ţeapa dlui Ghilduş, ci clădirea zisă a UAR. Despre ea doresc să scriu în detaliu altădată, mai ales că am citit o serie de critici incredibil de inarticulate la adresa edificiului, venind din partea unor tineri intelectuali, a căror opinie în alte subiecte o respect. Aşa că mă voi limita să sugerez că edificiul este singurul „genuin“. Atributul său vestigial este cel mai puternic instrument al arhitecturii memoriei. Vestigiul – o urmă lăsată în urmă – face din orice memorial un obiect sau o colecţie de obiecte a căror expresivitate este „site specific“, acordată, adică, deopotrivă la locul şi la evenimentul comemorate. Adică exact cum nu e nimic din scobitoare (în afară de numele celor pieriţi în 1989, şi scrise de dl Ghilduş ca o aluzie la Vietnam Memorial, din Washington DC).

În ceea ce priveşte memorialele lui 1989, ca şi în ceea ce priveşte memorialul Holocaustului românesc, ipoteza pe care am încercat aici să o argumentez este aceea că nu poate fi calitatea lor expresivă, estetică, superioară modului ambiguu în care încă ne raportăm, colectiv, la realitatea istorică pe care ele o comemorează. I-am spus acest lucru fostului preşedinte Iliescu, cel care – se pare – ar fi ales personal proiectul memorialului-scobitoare, la o emisiune făcută de dl Bucurenci la TVR, cu ani în urmă, unde era prezent şi fostul ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, cel care, fără a se deroba de concurs, sugera că ar fi ales un alt proiect. Nu ne putem preface că sîntem cu adevărat pioşi dacă nu sîntem clarificaţi în raport cu istoria şi responsabilitatea noastră, individuală şi colectivă deopotrivă, în raport cu aceste evenimente. Au trecut 20 de ani. Unii cred că degeaba. Pe o placă de la UAUIM, stătea scris: „Aici s-a murit pentru libertate“. Cineva a scris peste, tăind ultimul cuvînt: „capitalism?“…

Nu putem avea o relaţie cu acest trecut, ca şi cu cel legat de Holocaust, fără a le cunoaşte integral şi fără, deci, a le asuma cu adevărat, nu doar la ceremonii la care ateii îşi fac cruce, iar cei de pe margine se uită lung la ei de 20 de ani încoace şi se crucesc.

Mai multe