Arbore: un umanism melancolic

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru biserica de la Arbore. Acest paraclis al reședinței construite de hatmanul Luca Arbore imediat după cumpărarea în 1502 a satului care îi poartă și astăzi numele mi s-a impus, înainte de a-i studia iconografia, prin subtilitate, bogăția detaliului pitoresc și, mai ales, prin ceva ce, mai tîrziu, aveam să înțeleg ca fiind o sinteză între două lumi: bizantină și gotică. După restaurarea excepțională, coordonată de profesorul Oliviu Boldura, astăzi avem privilegiul, neverosimil pentru cei ce studiaseră cu decenii în urmă biserica, de a privi, în strălucirea sa renăscută, un ansamblu mural de o certă originalitate.

Foarte probabil realizată în 1541 (deși au fost formulate și ipoteze care o situează mai devreme), în a doua domnie a lui Petru Rareș și sub influența cronicarului Macarie, episcop al Rîmnicului, așa cum reiese din eruditele cercetări ale Constanței Costea, pictura de la Arbore exprimă o viziune unitară, distinctă prin teme, accente, tratări de o expresivitate cu totul specială. E suficient să privești atent fațada de vest sau unele scene de pe fațada sudică pentru a sesiza peisajul, costumele, gestica, arhitecturile care au vibrația goticului italian. Pășind în biserică, nu ai cum să nu fii cuprins de dinamica fastuoasă a scenelor Sinoadelor și a celor din viața Sfîntului Ioan Botezătorul, culminînd cu ospățul care a prilejuit martiriul său (de altfel, hramul bisericii, 29 august, prevestire misterioasă a tragicului sfîrșit al ctitorului și al fiilor săi). Personajele, hieratice sau în mișcare, purtînd somptuoase costume, te însoțesc și în naos, unde, ridicînd privirea, întîlnești ciclurile Minunilor și Patimilor care exprimă, poate, în cel mai înalt grad arta cultivată a unui pictor fidel tradiției bizantine și în egală măsură receptiv la rafinamentul occidental.

Istoricul de artă Corina Popa, într-o recentă sinteză semnată alături de Oliviu Boldura, Maria-Magdalena Drobotă și Anca Dină (Arbore: istorie, artă, restaurare, Editura ACS, 2016), sublinia faptul că „infuzia de sensibilitate gotică era coincidentă cu manierismul atins de pictura postbizatină“, ceea ce permitea tocmai sinteza în care „cele două stiluri funcționează într-o relație de complementaritate“ (p. 133). Cartea pe care țin să o evoc este o splendidă introducere în studiul acestei ctitorii boierești, parte a patrimoniului UNESCO, și în întreaga anvergură a procesului de restaurare care a permis, după cercetări și tratamente minuțioase, vederea actuală a detaliilor ce fuseseră considerate pierdute. Selecția iconografiei și calitatea grafică a volumului oferă reperele esențiale ale unui parcurs care se cere aprofundat la fața locului, în speranța unei ample monografii-album pe care biserica de la Arbore o merită cu asupră de măsură.

Revenind la pictură și la autorul său, două sînt dimensiunile care m-au frapat de fiecare dată: tratarea portretelor din scenele narative, rod al unor căutări artistice sensibile la singularitate și irepetabil, și redarea pregnant melancolică a chipului lui Iisus, cu o constanță și un firesc care par a da o cheie pentru întreaga viziune. Neîndoielnic că structura programului iconografic și detaliile sale originale corespund, așa cum s-a scris, sensului pe care jertfa, la toate nivelurile, îl poate primi din perspectivă eshatologică. Drama familiei ctitorilor, provocată „fără judecată și dovadă“ de tînărul voievod Ștefăniță, a constituit solul fertil al unei creații care conduce spre înțelegerea sacrificiului ca poartă spre lumea contemplației, a mișcării infinit variate a făpturilor cerești din jurul Creatorului. Or, lumea acestor sensuri, pe care pictorul le înveșmîntează în palpitul cromatic al cupolelor, este cea care dă seama despre lumea de aici, a dramelor și a singularităților noastre, a fidelităților și a nedreptății, a fastului și a morții. Lumea de aici își caută expresia, sub lentila unui umanist bizantin, în chipurile și gesturile personajelor: o lume expusă în toată varietatea sa contradictorie privirii melancolice a Celui care acceptă să se jertfească pentru ea. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).