Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?

Iată un titlu care, cu mici modificări, apare des în media privitor la proaspătul rege Charles al III-lea. Încă de la sfîrşitul secolului trecut, prinţul Charles spunea că se vede mai ales în postura a doua. Opţiunea lui ar putea fi considerată un răspuns adecvat la diversitatea religioasă din Regatul Unit şi din Commonwealth. Dar ea e mai mult decît atît. Nu constituie doar atitudinea oficială a unui monarh menit să întrupeze şi să menţină conştiinţa unităţii pentru diferitele comunităţi care compun ori se simt legate de Coroana britanică. E vorba şi despre o opţiune personală. Prinţul, iar acum regele britanic şi-a manifestat abundent interesul pentru tradiţiile religioase ale lumii. Dorinţa de a lua contact cu învăţăturile, imagistica şi experienţa lor spirituală, cu atmosfera diferitelor spaţii de credinţă a făcut parte nu numai din programul lui public, ci în primul rînd din formatul lui interior. E un „căutător spiritual”, spunea Ian Bradley, profesor emerit de istorie culturală şi spirituală la Universitatea Saint Andrews din Scoţia. Stau dovadă discursul prinţului la Centrul de Studii Islamice de la Oxford, în 1993, unde pleda cu căldură pentru dialog, sensibilitatea faţă de mistica indiană, vizitele în Israel şi întîlnirile cu responsabili religioşi ai locului, prezenţa la Vatican cu prilejul sanctificării cardinalului John Henry Newman, marele teolog, filozof, savant, poet liturgic anglican, apoi secerdot catolic, din secolul al XIX-lea. Stau dovadă preocupările de a cunoaşte creştinismul răsăritean, călătoriile la mînăstirile atonite, iar, în România, vizita la mînăstirea Stavropoleos unde a preţuit lucrările de restaurare şi bogatul material imnografic adunat aici.

Cînd, în 1994, declara că între rolul de Defender of the Faith şi cel de defender of faith ar înclina spre cel din urmă, el a stîrnit oarecare alarmă în mediile religioase şi laice atente la tradiţiile engleze. Jocul de cuvinte trimitea la titlul Defensor Fidei, pe care Papa Leon al X-lea îl acordase regelui Henric al VIII-lea în 1521. Principe exersat în teologie şi în cultura renascentistă, Henric apărase cu mijloace intelectuale bazele catolicismului împotriva lui Luther, printr-o scriere privind la tainele Bisericii. Cîţiva ani mai tîrziu, el se rupe totuşi de Papalitate, declară independenţa Bisericii Anglicane şi, în 1534, instituie pentru regii englezi statutul de „şef unic şi suprem al Bisericii Angliei”. Astăzi monarhul e „guvernator suprem” al acestei Biserici, în sensul că el învesteşte arhiepiscopii şi episcopii propuşi de prim-ministru la sugestiile responsabililor religioşi. Dincolo de acest rol oficial, cele două titluri – Defender of the Faith şi Şef suprem al Bisericii – constituie un simbol puternic pentru specificitatea creştină engleză, pentru comunităţile religioase inspirate de ea, pentru statul britanic însuşi. Cînd Charles şi-a arătat înclinaţia spre rolul de „apărător al credinţei”, al tuturor credinţelor, a existat temerea că, din punct de vedere statal, el lasă în umbră această specificitate, că, din punct de vedere religios, ar cocheta cu sincretismul. Or, nu este aşa. Dimpotrivă.

În primul cuvînt public după moartea mamei sale, el a insistat asupra „responsabilităţii deosebite a suveranului faţă de Biserica Angliei – Biserică în care propria mea credinţă e atît de adînc înrădăcinată”. În 2015, răspundea alertei pomenite mai sus, spunînd că, „pentru el, «apărător al credinţei» includea rolul de a ocroti toate credinţele religioase, dar într-un cadru anglican. Anume nu a apăra anglicanismul împotriva celorlalte religii, ci a face ca Biserica Angliei «să aibă datoria de a proteja practicarea liberă a tuturor celorlalte credinţe în ţară»” (cf. Témoignage chrétien, 15.09.2022). Iar faţă de această datorie, spiritul anglican e deja sensibil, e deja pregătit.

Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă. De-a lungul istoriei ei, Biserica Anglicană a făcut o lungă ucenicie în ce priveşte acceptarea diversităţii interne. Confruntată cu tendinţe doctrinale variate, cu accente diferite asupra dimensiunilor credinţei, cu mişcări disidente, ea a ajuns să-şi asume pluralitatea ca pe un dat specific. „Biserica înaltă”, un anglo-catolicism sensibil faţă de ierarhie şi de liturgica de stil roman, „Biserica joasă”, anglo-evanghelică de inspiraţie calvină, şi „Biserica largă”, caracterizată de vivacitate intelectuală, spirit critic, liberal sînt, în mare, cele trei configuraţii care o formează. Din coprezenţa lor se trage acel caracter, foarte specific, de comprehensiveness:considerarea calmă, deschisă a diversităţii, respectul, dar şi dezbaterea privitoare la varietatea opiniilor, obişnuinţa dialogului, angajamentul faţă de libertatea individului. Comprehensiveness: efort de cuprindere şi totodată de înţelegere care, înrădăcinat în exigenţele creştine, convoacă reflecţia, îndrăzneala intelectuală, o credinţă atentă la datele prezentului, inclusiv la actuala diversitate culturală şi religioasă din spaţiul englez.

S-ar spune aşadar că, pentru prinţul şi acum regele Charles, sensibilitatea personală faţă de diversitatea religioasă a fost educată, hrănită şi de spiritul anglican în care s-a format, căruia îi e fidel. Tocmai statutul de „apărător al credinţei” anglicane îl susţine şi îl legitimează în rolul de „apărător al credinţelor” din lumea pe care o are în grijă. În ce îl priveşte, acea comprehensiveness nu se mărgineşte la toleranţă şi respect. Acoperă şi aspectul, mai activ, de informare, de simpatie, de înţelegere privind religiile şi tradiţiile spirituale ale lumii. La un moment dat spunea chiar că „viitorul constă în redescoperirea adevărurilor universale din inima celor trei religii monoteiste”.

Regina Elisabeta a II-a îşi afirma, în discursurile ei, credinţa calmă, solidă, tradiţională, care o susţinea în rolul de monarh. Ca şef al Bisericii şi al statului, ea simboliza religia oficială a Angliei, strîns asociată cu o monarhie care recunoaşte şi apără libertatea religioasă ori de convingere a tuturor cetăţenilor. Atitudinea ei faţă de diversitate ţinea de întruparea unei funcţii, de regalitate ca pol simbolic al societăţii. Nenumărate au fost elogiile care, la moartea reginei, au subliniat devotamentul fără rest cu care şi-a împlinit misiunea, faptul că persoana ei s-a şters aproape în beneficiul funcţiei pe care o întruchipa. Elisabeta a II-a a fost un simbol puternic al polului monarhic prin atenuarea profilului personal, absorbit de rolul public. Regele Charles al III-lea pune altfel accentul în felul cum îşi propune să întruchipeze simbolistica monarhică. El se manifestă ca un pol comprehensiv faţă de diversitatea religioasă a societăţii engleze. În cazul lui, simbolul e expresiv prin încărcătură personală investită în el, pe de o parte, prin caracterul activ, dialogal cu care ia în grijă diversitatea, pe de altă parte. E un stil simbolic adecvat, probabil, atmosferei din societăţile de astăzi.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.