Anticariatul epifanic

3 aprilie 2018   DIN POLUL PLUS

Revista aceasta își spune „veche“ și afișează un motto al Maestrului: „Sînt vechi, domnule!“ Îmi plac mult vechiturile… De cîte ori deschid o pagină dintr-un autor antic, sub calda copertă a colecției „Guillaume Budé“ (Les Belles Lettres), sînt uimit mai întîi de contactul cu un personaj care a trăit, precum magul pitagoreic Publius Nigidus Figulus (citat și de Matila C. Ghyka) în veacul premergător creștinismului. Aproape nu mai contează ce-mi transmit fragmentele conservate de feluriți compilatori erudiți de mai tîrziu. Important e că mă aflu față în față cu o figură străveche, de om ca și mine, care a gîndit – în limbajul său epocal – teme încă prezente pe propriul meu portativ mental, din secolul 21. Ador, de asemenea, rezistența obiectelor de anticariat. Exilat în garajul meu (cu scandaloasă neglijență) se află un dulap cu o ușă, din nuc, executat probabil în Viena perioadei Biedermeier. Îl privesc cu o venerație vinovată, ori de cîte ori îmi scot la plimbare bicicleta, care reproduce un model britanic, handmade, cu pneuri albe și cadru negru, fabricat inițial prin anii ’30. Nimic nu mă încîntă mai mult decît accesoriile Art Déco, strămutate pînă la noi: vreun ceas rectangular de soiul faimosului Reverso, sau o brichetă din alamă, cu decorațiuni amintind turla Clădirii Chrysler, îmi provoacă reverii demne de Marele Gatsby și mă transpun afectiv în tablourile Tamarei de Lempicka. Pasiunea anticară n-a căpătat în cazul meu expresii colecționistice, dar îi prețuiesc teribil pe toți cei care adună sistematic orice serie de obiecte vechi, de la timbre și machete auto pînă la pendule, gramofoane, discuri de vinil, cutii de chibrituri, flori de mină, gravuri, hărți sau cărți. Sub aerul lor decrepit palpită milioane de amprente asociate într-un dans vital. Toate au de spus o poveste mută, plină de personaje grăitoare, al căror glas îngînă refrene inefabile. Colecția rămîne deschisă, pentru că tu însuți ești „piesa“ care nu va face nicio-dată parte din ea.

Asemenea caselor în care locuim, obiectele noastre de colecție le-au supraviețuit primilor proprietari și s-ar putea prea bine să ne supraviețuiască. Există în substratul lor material obstinația elementului neanimat, care știe să învingă uzura temporală, predîndu-ne o binevenită lecție de înțelepciune. Cel amorezat de „vechituri“ nu e doar, sau neapărat, un spirit paseist, dispus să idealizeze tot ce l-a precedat. Comerțul imaginar cu trecutul prilejuiește asumarea unor vieți paralele, căci multiplică realitatea imediată, conferindu-i o vertiginoasă adîncime speculară. A cerceta iubitor trecutul – rezumat în arheologia obiectelor pe care ni le-a transmis – implică dragostea față de viața însăși, nicicînd redusă la clipa prezentă, ci mai degrabă cufundată în fluviul indistinct al temporalității. Ce-i drept, e tot mai dificil să te opui duratei accelerate pe care o parcurgem, ca subiecți ai modernității tîrzii. Uzura morală a obiectelor tehnologice (devenite proteze ale suportului nostru somatic) o dovedește din plin: dacă descoperi, pe un fund de sertar, vreun telefon mobil din 2001, ai impresia că profanezi un mormînt faraonic. Studioșii se simt anacronici dacă citează în bibliografia lor titluri mai vechi de cinci ani. În timpul ce ni s-a dat, un secol pare un mileniu și un deceniu, un secol. Resimțim, pe multe căi, presiunea noutății instantaneu demodate. Nici tradiționala „generație“ (acoperind cîndva ciclul maturizării individuale și al procreației) nu mai operează convingător: ești matur la 12 ani și suferi de obsolescența obiectivă a fiecărei vîrste, sub paradoxul decalajului anticipat. Însuși faptul că te consideri „la zi“ e amenințat de reconfigurarea fluidă a gusturilor și de transformarea convulsivă a simbolurilor aferente. A te declara propriul contemporan reprezintă deja un pariu pierdut. Subcultura de nișă, prin refugiul filozofic într-o defazare programatică, pare să ofere singura formulă de recuperare a unui cadru existențial stabil. A fi cu bună știință „vechi“ înseamnă a nu te mai simți în permanență desuet. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe