Anemierea creştinismului?

25 mai 2016   DIN POLUL PLUS

Se vorbeşte mult despre devitalizarea creştinismului în modernitatea tîrzie. Statistic vorbind, pare a fi adevărat: scade notabil numărul credincioşilor practicanţi, care merg regulat la biserică. Sociologic vorbind, pare a fi adevărat: viaţa socială nu mai e normată de principii explicit religioase. Trăim într-o lume a laicităţii, unde bisericile şi credincioşii sînt actori ai comunităţii, alături de oameni cu alte convingeri. În sfîrşit, cultural vorbind, referinţele creştine pălesc ori dispar din bagajul europeanului comun. Artele, literatura, gîndirea, istoria, propriul trecut – care i-a modelat spaţiul de civilizaţie – riscă să-i devină astfel în mare parte de neînţeles.

Totuşi, să fie aceste diminuări sociologice şi chiar culturale suficiente pentru a declara că substanţa mesajului creştin s-a anemiat? Să fie nişte parametri nonspirituali de ajuns pentru a susţine că credinţa nu mai poate vorbi europeanului actual? Oare actul lui Christos să fi avut drept scop doar instituirea unei societăţi calificate religios? Să fi repus El omul în contact cu adîncul dumnezeirii doar ca oamenii să-şi amenajeze „cu putere de sus“ viaţa în Cetate? În Evul Mediu, amintea Leszek Kolakowski („Despre ceea ce se numeşte criza creştinismului“), totul era conceput în simbolism creştin, totul era organizat în forme creştine: filozofia şi artele, calendarul şi familia, războaiele, invaziile, tortura, puterea şi structura socială. „Era Europa mai creştină atunci decît e astăzi?“ – se întreabă el. Depinde de ce înţelegem prin tăria creştinismului. Pentru Kolakowski, actul lui Christos îl eliberează pe om de un rău esenţial, iar acest rău esenţial e ura. În toate timpurile, tăria creştinismului ar fi „capacitatea de a construi o barieră împotriva urii în conştiinţa indivizilor“, de vreme ce în ruga către Tatăl nostru, cererea „iartă-ne nouă greşelile noastre“ se completează cu angajamentul „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Or, cerinţa de a renunţa la ură e la fel de dificil de împlinit în toate timpurile. A fi activ în lume, dar eliberat de egoism, de spaima/agresivitatea faţă de celălalt, de ură. Erau mai mulţi dintre aceştia în epocile premoderne decît sînt astăzi? Oricîţi ar fi existat atunci şi există astăzi – spune el –, „ei sînt sarea pămîntului, iar civilizaţia Europei ar fi un deşert fără ei.“

Aşa e. Dar a te elibera de ataşamentul faţă de ego, de acapararea adevărului în beneficiul tău şi alor tăi, de capcana urii e o cerinţă a tuturor religiilor. În fiecare religie apar fundamentalisme agresive care contrazic acest comandament. În fiecare, există oameni care se ţin departe de închidere şi ură. Există, de altfel, şi oameni fără convingeri religioase, care îşi privesc semenul neidentic fără spasmul urii, care văd în el demnitatea omenească. Important în ruga creştină e faptul că tema eliberării de ură e adresată lui Dumnezeu, că face parte din dialogul cu El, că ne cuplează la înălţimea lui universală, aşa cum se întîmplă în tematica oricărei religii.

În fond, a fi egoist nu e doar o chestiune de etică. E şi o chestiune spirituală/teologică/metafizică. A fi egoist înseamnă pînă la urmă să impui divinului propriul tău chip, cu trăsăturile tale limitative. Obligi infinita lui plenitudine să se manifeste doar sub trăsăturile confesiunii tale, ale ţinutului tău cultural. Reduci pînă la urmă credinţa la identitatea propriului grup, la materie pentru ideologii, la utilizare socială. Reţin din reflecţia lui Leszek Kolakowski – şi nu numai a lui – că tăria unei religii nu se arată în puterea ei de a genera reguli de civilizaţie, nu se măsoară cu reuşita în istorie. Desigur, o religie autentică fertilizează cultura, iradiază într-o civilizaţie. Dar asta e o consecinţă. Prim în religie e reperul ei vertical, e capacitatea de a pune persoana umană în dialog cu transcendentul viu. Alt­fel, accentul s-ar muta pe utilitatea ei în amenajarea socială. Ceea ce se mai întîmplă chiar în modernitatea tîrzie.

Părintele Scrima amintea în această privinţă cazul Spaniei lui Franco, unde candidaţii la o funcţie publică trebuiau să prezinte un certificat de la preotul parohiei, datat cu cel mult o lună în urmă, cum că sînt buni practicanţi religioşi; cazul Greciei de după război, unde „individul care nu arăta un respect sonor, conformist pentru instituţia eclezială devenea suspect.“ Religia legată aşadar de buna cetăţenie, buna cetăţenie dependentă de adeziunea declarativă la o religie. Astăzi încă, denumirea „Catedrala Mîntuirii Neamului“ menţine confuzia între popor – categorie istorică şi colectivă, care nu poate fi subiect al mîntuirii – şi „poporul Bisericii“, comunitate de persoane care tind spre mîntuire, ceea ce se întîmplă în toate bisericile lumii.

Modernitatea tîrzie a anemiat formele moştenite, socio-culturale ale creştinismului. Dar nu-i poate anemia acestuia vectorul spre zenit, impulsul ascensional, chemarea la intimitatea cu divinul.  Aş risca să spun că, pe lîngă scăderile amintite, modernitatea tîrzie poate avea chiar un rol util în discernerea a ceea ce ajunge să fie sedentarizare a credinţei. Cu mai multă vehemenţă decît Kolakowski, Kierkegaard, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi Nikolai Berdiaev, la începutul secolului XX, au criticat „sociomorfismul“ religiei, conceperea creştinismului potrivit unor categorii ale logicii sociale, portretizarea lui Dumnezeu cu trăsături de stăpîn/judecător mundan.

În fond, expresiile vii ale credinţei – limbajul imnic, iconografic, teologic contemplativ, cel al experienţei spirituale – au calitatea unor forme mobilizatoare. Susţin elanul înţelegerii, transformarea de sine, atrag persoana umană spre universalul lui Dumnezeu. Paradoxul, îmbinarea văzutului cu nevăzutul, tensiunea fertilă între apofatic şi catafatic, între misterul şi manifestarea divinului, toate acestea te pornesc la drum, te dislocă din suficienţa, din staza spirituală, din „regionalismul“ spiritual. În secolul IV, un mare Părinte al Bisericii, Grigore de Nyssa, concepea credinţa ca epectază, ca elan „din început în început prin începuturi ce nu cunosc sfîrşit“. Acesta e regimul credinţei pe care ţi-l recomandă expresiile ei vii.

Referinţele creştine pălesc ori dispar din bagajul europeanului actual. Acestei inculturi spirituale e de dorit, e necesar să ne împotrivim. Fără cunoaşterea amprentei creştine, europeanul de astăzi nu şi-ar înţelege propriile valori, propria civilizaţie. Dar mai ţine de cultura spirituală şi de discernămîntul între elanul credinţei spre zenit şi reflexele ei asupra vieţii de aici. Ţine de cultura spirituală ca, cei doi termeni fiind discernuţi, să le înţelegem articularea, ferind-o de ceea ce poate ajunge convenţionalism, „sociomorfism“ al religiei.  

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată: Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Mai multe