André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Simţ sensibil şi simţ spiritual, amîndouă fac parte, în diferite moduri, din întîlnirea credinciosului cu evenimentul Învierii. La această temă se referă pasajul pe care l-am ales din volumul Părintelui André Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan (Humanitas, 2008). Textul vorbeşte mai ales despre ritmul care leagă Duminica Paştilor şi Duminica următoare, Duminica octavă. (A. M.)
În seara Zilei Învierii, Iisus „le-a zis iarăşi: Pace vouă!”, Dar, de îndată, El îi duce mai sus: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. E ca o primă concluzie a versetelor care ne relatează cea dintîi arătare a lui Iisus în faţa discipolilor. Domnul îi asimilează deja propriului său destin, mai mult, propriei lui stări: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl”...
Toma nu fusese prezent la neaşteptata apariţie a lui Iisus în mijlocul celorlalţi ucenici; e firesc ca cei din urmă să i-o împărtăşească, alături de emoţia şi de bucuria ce îi stăpînesc, dar, putem bănui, şi alături de tumultul sentimentelor stîrnite de eveniment care nu s-au limpezit neapărat în ei înşişi. Tumultul acesta suscită probabil replica lui Toma care, fiindcă nu a fost de faţă, îşi păstrează mintea de toate zilele: „Dacă nu voi vedea în mîinile Lui... şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Iată care e, în fond, adevăratul sfîrşit al primei zile a Învierii: e provocarea lansată de Toma, „nu voi crede”. Prin ea, prima zi rămîne cumva suspendată, atîrnînd de o urmare ce nu poate fi încă prevăzută. Trebuie să recunoaştem excepţionala frumuseţe, în sens pur estetic mai întîi, a stilului ioanic care face să culmineze această primă zi a Învierii cu marca unui refuz: „nu voi crede”. E aceeaşi viziune, viziune cu adevărat trăită de Ioan, prin care avem acces la realitatea esenţială a unei Învieri care nu e din această lume, dar e destinată să cuprindă lumea începînd tocmai cu spiritul uman care are tot dreptul şi chiar datoria să rămînă în stare de veghe. Toma e emblema acestei responsabilităţi.
„După opt zile” are loc deznodămîntul episodului (20, 26-29). Ştim deja cîtă precizie dovedeşte Ioan atunci cînd are de comunicat misterele cunoaşterii. Expresia „după opt zile” se leagă în mod evident de replica finală a primei zile şi îi anunţă soluţia. E primul sens al intervalului octav. În plus, compoziţia internă a întregului capitol ne arată că trebuie să urcăm încă o treaptă în cunoaşterea Revelaţiei după treapta primei zile, cînd Iisus a apărut în mijlocul discipolilor. Dar există un sens încă mai tare şi îi datorăm Sfîntului Ioan aprofundarea unui tip de înţelegere care s-a înrădăcinat puternic în tradiţia ortodoxă a Răsăritului. Ne amintim că la începutul capitolului 20, ca şi la sinoptici de altfel, duminica Învierii e desemnată prin mia ton sabbaton, „ziua întîi a săptămînii”, prin care înţelegem în mod obişnuit „prima zi”. Or, în mod riguros, ea este „Zi Una”, mia şi nu prote. Apare deja aici o indicaţie a trecerii de la unu la unic, ceea ce defineşte, începînd cu Ioan, sensul şi valoarea Zilei Învierii. Dar această „Zi Una” se împlineşte şi face corp cu „a Opta”. Ea constituie o unitate de sens cu a Opta Zi. Dacă scrutăm tradiţia liturgică a Răsăritului şi scrierile Părinţilor, vom înţelege excepţionala deschidere de sens şi de viaţă care ni se propune astfel. Ziua Duminicii e un dar al Paştelui (dominica dies: ziua Domnului); ea vine aşadar după cele şapte zile ale săptămînii, e o a opta zi ce nu îşi găseşte loc, ca atare, în ciclul săptămînii, compus din şapte zile. Ogdoada e discontinuă faţă de a şaptea zi a săptămînii vetero-testamentare ori a săptămînii noastre curente; e depăşirea ei, iar nu urmarea ei pe acelaşi nivel al timpului. Sfîntul Vasile o descrie spunînd: „Stînd drepţi, împlinim rugăciunile în Ziua Întîi şi Una a săptămînii, dar nu toţi ştiu pentru ce e statura dreaptă... această Zi e întrucîtva imaginea Veacului (Eonului) viitor. De aceea, fiind Principiu al zilelor, ea nu e numită Prima, ci «Una»... E totodată Una şi a Opta, semnificînd starea ce va urma timpului, ziua fără sfîrşit, celălalt Veac, Ziua de după timp”...
Iată deci Ziua Una şi a Opta, aşa cum ne-o înfăţişează sfîntul Ioan în realitatea ei intimă: ea e marcată de a doua apariţie a Celui Înviat şi e cerută, întrucîtva, de prima zi, cînd Toma, unul dintre discipoli, fusese absent. Episodul începe la fel: „ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!” (20, 26). E marcată astfel unitatea celor două zile, două şi totuşi o unică zi. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace...” (20, 27), cuvinte urmate de suverana injoncţiune: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Ne apropiem de capătul evangheliei şi Ioan ne îndreaptă din nou privirea spre rana din coasta lui Iisus care îi stîrnise extraordinara mărturie a sîngelui şi a apei (19, 34-35). Aceeaşi rană i se oferă acum lui Toma spre mărturisirea credinţei lui, iar ea îl conduce direct la vîrful cunoaşterii. Să ne gîndim ce însemnătate putea avea pentru un iudeu evlavios şi chiar pentru un contemporan luminat faptul de a fi adus în stare să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, adresîndu-se unei fiinţe umane pe care o cunoscuse, o însoţise, căreia îi vorbise. E ceea ce i se întîmplă lui Toma şi el asumă astfel demnitatea de martor, aceeaşi care îi revine, bineînţeles, şi lui Ioan...
Toma acţionează condus de simţul pe care l-am putea considera cel mai grosier – simţul tactil –, dar care furnizează în ce priveşte lumea sensibilă şi contactul cu ea o certitudine incontestabilă. A pipăi înseamnă a intra în contact imediat, fără ajutorul, am putea spune, al inteligenţei, al spiritului: sensul concret însuşi, corpul ca substratum al acestui sens e suficient. A pipăi dă limita certitudinii materiale, concrete în ce priveşte realitatea căutată. Ioan era, dimpotrivă, o ştim prea bine acum, discipolul văzului, cu o privire de vultur, care străbate dintr-o singură ochire nu numai distanţele materiale, ci şi de înţelegere a sensului, pentru a stabili cunoaşterea certă a ceea ce nu se manifestă percepţiei curente, specifice condiţiei noastre umane. Ioan vede dincolo de vizibil şi de acolo primeşte siguranţa a ceea ce vizibilul reprezintă, exprimă, revelează: această calitate dă înălţimea şi valoarea mărturiei lui. Or, Ioan şi Toma, între prima şi a opta zi ce constituie împreună Paştele, sînt asociaţi în mărturie. Domnul afirmă asocierea lor, subliniind totuşi anumite nuanţe: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (20, 29). Vederea lui Toma, aşa cum el însuşi pusese condiţia, trebuia să se întemeieze pe atingere şi ea i-a fost necesară pentru a ajunge la mărturisirea credinţei. Însă a crede înseamnă mai ales a vedea: nu numai fără ajutorul atingerii, ci şi fără ajutorul ochilor de carne, a vedea cu un văz nou pe care viaţa credinţei îl suscită ca organ de cunoaştere.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.