André Scrima şi „cerurile lumii”

Horia-Roman Patapievici şi-a lansat la Gaudeamus 2022 volumul Despre viaţă, destin & nostalgie. În elogioasa prezentare pe care a făcut-o autorului şi cărţii, Gabriel Liiceanu spunea că un singur lucru i se pare bizar din partea unui gînditor de o aşa înaltă raţionalitate: anume că „promovează miturile ca valori ale adevărului”. Horia-Roman Patapievici a replicat că îi e proprie „privirea binoculară, că are un ochi profund raţionalist, dar şi un ochi care vede ceea ce Gabriel Liiceanu a numit «mituri», dar el numeşte credinţă în Dumnezeu, respectiv «transcendenţă vie», cum ar fi spus Părintele Scrima”. „Acest drum extraordinar pe care mintea europeană l-a făcut simultan în raţionalitate şi în credinţă”, spunea el, „se exprimă în cultura europeană, e parte din geniul Europei.”

În ceea ce îl priveşte, Gabriel Liiceanu a ţinut să declare că „Scrima bate cîmpii spectaculos, umblînd prin toate cerurile lumii, lucru care nu are nici o legătură cu credinţa şi cu Dumnezeu neapărat”. 

A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.

În credinţă, gîndirea creştină se deschide spre perspectiva dăruită de Logosul divin, spre perspectiva Universalului întrupat. Tocmai ea, credinţa, îndreaptă atenţia spre nivelul universalului divin. În fond, o credinţă religioasă se întemeiază pe revelarea de sine a lui Dumnezeu care vrea să se facă cunoscut omului, să-l atragă într-o relaţie vie de cunoaştere cu Sine. Modelat fiind de credinţă, nu prea îţi vine să-i refuzi lui Dumnezeu atotprezenţa, nici dorinţa de a se face cunoscut. Nu prea îţi vine să-i limitezi iradierea, să pui margini comunicării lui de Sine. Aşa fiind, e de aşteptat ca gîndirea creştină (şi gîndirea religioasă în genere) să fie în stare să sesizeze (cu bucurie, inclusiv intelectuală) şi alte expresii ale Universalului, şi alte căi spre Polul divin decît a sa. Iar asta nu pentru a-şi abandona ori trăda propria cale, ci pentru a-şi confirma aptitudinea de a sesiza prezenţa divină care, în universalitatea ei, se comunică fără mărginire. 

André Scrima nu „bătea cîmpii” cînd lua în seamă „cerurile” altor tradiţii. Răspundea atotprezenţei lui Dumnezeu în diversitatea manifestărilor ei. Răspundea unei exigenţe a credinţei, anume a nu accepta închiderea lui Dumnezeu în limite socio-religioase ori psihologice decretate de uman. Într-un dialog din 1993, Andrei Pleşu i-a propus tocmai interogaţia privind deschiderea gîndirii creştine către substanţa spirituală a altor tradiţii. Or, răspunsurile Părintelui Scrima calificau această deschidere drept „un test de la capăt al faptului religios”, un test cerut chiar de Logosul divin. „Christos însuşi ne-a atras atenţia în pildele referitoare la Judecata din urmă: «Sînt acolo unde voi nu m-aţi văzut». Judecata nu e atît o cîntărire a faptelor «materiale», vizibile, cît o dezvăluire a sensibilităţii noastre de a-l percepe unde El nu e «declarat» în mod familiar.” Printre „semnele timpului” – temă pe care Iisus insistă în Evanghelii –, printre semnele cu care divinul marchează devenirea şi culturile umane se află, potrivit lui André Scrima, chemarea de a descifra strălucirile Universalului. „Unul din aceste semne nu este oare intuirea Logosului lui Dumnezeu, aşa cum decide El, în alte locuri, sub alte forme? Această trăire creatoare a credinţei mi se pare ceva exaltant, eliberator... Ea pune în lucrare inteligenţa credinţei, intră în căutarea urmelor divinului, oriunde ar fi ele (şi mai cu seamă în marile tradiţii ale lumii); are sensul şi gustul culturii inventive.” Dialogul a fost publicat în volumul Teme ecumenice, la Humanitas. Tot Humanitas a publicat seria de autor André Scrima, ale cărei volume s-au epuizat de mult.

André Scrima făcea un studiu în convergenţă al religiilor, care a luat formă instituţională mai ales în timpul profesoratului universitar din Liban, în cadrul Institutului de studii islamo-creştine, al cărui cofondator a fost Părintele Scrima. Studiul în convergenţă al religiilor – în convergenţa lor spre Polul divin – decurgea tocmai din angajamentul lui, inclusiv intelectual, faţă de credinţă, faţă de calea creştinismului răsăritean.

În termenii lui, cercetarea colegială a religiilor însemna „a descoperi nu «acelaşi lucru», ci pe Acelaşi, dar altfel: iată diferenţa noetică şi existenţială” în raport cu o cercetare comparatistă în care credinţa şi experienţa spirituală nu sînt implicate. E vorba despre un Acelaşi care nu admite limitări ale radiaţiei sale, pe de o parte; care atrage, pe de altă parte, cunoaşterea umană către Sine, care – prin jocul de dezvăluire şi mister – relansează drumul cunoaşterii, suscitînd mereu „un surplus de sens”. Accentul pe metafizic, pe inepuizabilul divin revenea mereu la André Scrima.

Punctul de convergenţă a religiilor nu e un „loc”, unde întîlnirea lor poate varia de la colegialitate la bătălie pentru cucerirea locului sau la unitate uniformizantă. Nu e un punct situat în plan: în cel istoric, cultural, geopolitic, nici în planul discursului despre divin, unde religiile ar risca să se întîlnească mai degrabă unele cu altele decît cu acelaşi Altul. Punctul de convergenţă e efectiv un „pol”: înălţimea lui radicală generează – în adepţii fiecărei religii – nu tensiuni mutuale, ci tensiunea ascensiunii convergente. 

Acest model de gîndire a diversităţii nu era doar pur speculativ. André Scrima îi găsea sugestiile în textele sacre, în mistica şi în reflecţia religioasă, ba chiar în situaţii concrete, iscate de jocul conjuncturilor. Ca, de de pildă, într-un moment neprevăzut al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în Israel şi în Teritoriile Palestiniene (pe care André Scrima l-a comentat într-un articol publicat întîi în Dilema). Un contratimp în programul vizitei făcuse ca liturghia celebrată la Betleem să se suprapună peste chemarea muezinului la rugă. Oficianţii creştini s-au oprit atunci în tăcere pentru a lăsa să se audă glasul celeilalte credinţe. În momentul de tăcere dintre cele două rugi, Părintele Scrima citea un nisi exceptativum, ca în declaraţia: nimeni nu îl poate instaura sau revela pe Dumnezeu „dacă nu” (nisi) Dumnezeu însuşi. E o figură de gîndire şi de limbaj prezentă şi în centrul mărturiei de credinţă musulmane. În interpretarea Părintelui Scrima: „Nu există Dumnezeu decît Dumnezeu El însuşi care emerge numai din sine. Omul nu-l poate pune, propune. Omul nu poate decît să-i facă loc în această pauză unde a făcut tabula rasa de orice formă şi pretenţie de divinitate, ce nu poate fi evident, din păcate sau din fericire, fundată în creaturalitate. Nisi exceptativum, illâ ’llâh... În acest moment cu totul extraordinar de la Betleem a avut loc nu atît o întîlnire cît, în primul rînd, o venire, o pogorîre. Şi una, şi cealaltă tradiţie erau cuprinse în aceeaşi descensiune a Dumnezeirii înseşi, proferîndu-se ea însăşi pe sine. Între cele două tradiţii nu mai era, în acel moment, opoziţie, succesiune istorică, ci o împreună recunoaştere obiectivă”.

A privi alte tradiţii spirituale în convergenţa lor spre acelaşi Pol să nu aibă nici o legătură cu credinţa şi cu Dumnezeu?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.