André Scrima despre simbolism

În Arhiva André Scrima de la Colegiul Noua Europă se păstrează un mare număr de note manuscrise. Privesc o temă de cercetare ori de meditaţie, pregătesc un dialog, un articol sau cursurile pe care Părintele le preda ca profesor la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Saint-Joseph din Beirut. Sînt note scrise pe caiete, pe foi, pe carnete ori cartonaşe, pe programe de colocvii. Părintele Scrima fixa astfel o idee, un poem, o rugă, o expresie reuşită, un eveniment interior. Marca, adeseori doar indicativ, liniile unui gînd, ale unei teme. Notele păstrează intensitatea calmă a reflecţiei, sînt urmele unui itinerant spiritual, care scrie ca pentru a pune semne pe cale.

Am ales cîteva note care se referă la simbolism în înălţimea lui totală. E vorba despre acel simbolism prezent în culturile tradiţionale, care reflectă un dat al Principiului divin pe scara nivelurilor realului. Pornind de la Suprem, o anumită temă e transpusă potrivit posibilităţilor proprii fiecărui plan de existenţă. Aceeaşi strălucire a Polului adoptă expresii specifice fiecărui nivel, de la cel metafizic la cel contingent ori literal. De la un plan la altul, simbolul creează corespondenţe de înţelesuri, analogii, lanţuri de sens. În „coborîre”, lanţul acesta marchează lucrurile cu amprenta Polului, le exprimă realitatea relativă, referită la Donatorul realităţii. A parcurge lanţul în „urcare” înseamnă a te apropia de sursa sensului şi a realului, a strînge sensurile derivate în unitatea ultimă. Cînd lanţul simbolismului e activat, spunea Henri Corbin, se produce o progessio harmonica, o vibraţie care leagă planurile între ele, de la imediat pînă la transcendent. Expunînd concepţiile şi doctrinele tradiţionale, René Guénon a formulat cu o rigoare excepţională calitatea acestui simbolism, potrivit căruia „de la un ordin la altul, lucrurile se înlănţuie şi îşi corespund pentru a coopera la armonia universală care e, în multiplicitatea manifestării, ca un reflex al unităţii Principiului”. 

Spirituali şi gînditori creştini, ca şi din orice alt spaţiu tradiţional, s-au sprijinit pe acest fel de simbolism pentru a interpreta textele sacre, pentru a duce drumul cunoaşterii pînă la Ultim. Grigore de Nyssa, de pildă, vede în viaţa lui Moise, narată în Biblie, „un tezaur de simboluri” (cf. Jean Daniélou). Nu se opreşte din interpretarea lor pînă nu atinge nivelul transcendenţei tari: intimitatea fiinţei cu infinitul divin.

André Scrima era acut sensibil la acest tip de simbolism. A reflectat cu prospeţime asupra lui, a găsit expresii fericite pentru a-l formula, i-a urmărit logica şi cifrul atunci cînd a interpretat texte biblice, trasee spirituale, cînd a scrutat metabolismul credinţei. Iată aşadar cîteva note despre limbajul simbolic şi despre hermeneutica ce îl pune la lucru. (A. M.) 

● [Legat de un pasaj evanghelic] În acest loc, încă o dată întrebarea despre sensul, valoarea, portanţa acestui limbaj simbolic: este el „actual”? E încă „relevant”? E, în orice caz, un vast cod coerent de restituire a sensului în comunicare deschisă de la un registru la altul al realului, vectorializat spre transcendere (Auf-hebung).

● Simbolismul este indiciul unei semnificaţii amînate (nu refuzate, nu imediate, ci de pătruns).

● Litera nu dispare: ea se deschide, expiră – respiră (Cine m-a văzut a văzut pe Tatăl).

● Cauzalitatea simbolică cere interpretare, nu explicaţie. Textul suscită interpretarea care resuscită textul.

● Gnoză creştină – credinţa în calitate de cunoaştere vie, în act, pe cale de a fi absorbită; deosebită de credinţa „moartă”, exterioară, adeziune socială. Accentul, ba chiar forma vieţii creştine (inclusiv corpul instituţional) poate insista pe una sau pe alta.

● „Criză” pentru creştinismul născînd: a intrat în istorie marcat excesiv de obligaţia acţiunii de „polemică”: mereu un adversar prezent, „necesar”, pe măsura finalităţii sale universale, eschatologice, deviind uneori de la sensul pascal, specific lui, de a „trezi” libera înţelegere a omului.

● Căutarea = dorinţă. Trebuie „orientate”. Quibla şi Crucea. Sensul... voi trage totul la Mine [Christos: „iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine” – Ioan 12, 32].

● Naşterea spirituală: adevărul încolţeşte în viaţa credinciosului; aceasta devine atunci adevărată. Şi, drept răspuns, ea înţelege adevărul Cărţii. Cerc hermeneutic. Iar Adevărul fiind de la Alfa la Omega, Învierea, noua naştere e cerută de către Carte şi prin Carte. (Origen: dacă Christos nu s-a născut în peşterea inimii mele, El s-a născut în zadar la Betleem). 

● „A asuma” credinţa... A intra în problematica ei: itinerariu de cercetare vie, nu catehism repetitiv. Cf. dimensiunii spirituale Ioan, 8 [Eu sînt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. – Ioan 8,12]. 

● Minune şi perplexitate. Lumea aceasta şi – deja, dar nu încă – o lume alta. Goethe: deosebirea fundamentală. Sau: cei care cred că lumea aceasta este limita (sfîrşitul) totului şi cei care cred că ea nu este decît o trecere limitată – că nu este decît „pentru un timp” în faţa eternităţii. (Fascinaţie a tradiţiilor orientale care par a se situa direct pe planul eternităţii; a începe din cealaltă parte şi a te îndrepta apoi către lumea aceasta. Iată de ce se încearcă eliminarea lor (domesticirea zeilor – secularizare), în vreme ce statuia Comandorului răsare, nepoftită, la ospăţul lumii.

● Semnul, condensare de „natural” şi deschidere dincolo de istorie. Dă de gîndit minţii; comandă, la nivelul limbajului, metafora. E ca „sărbătoarea” spiritului. Sărbătoarea pune „timpul” (acţiune, lucrare, concept, istorie) la locul lui. Lumea e importantă; nu are importanţă ultimă... Misterul din care răsare istoria umană şi spre care ea curge ineluctabil.

Oamenii sînt subiecţi istorici. Dar, pînă la sfîrşit, oamenii şi civilizaţiile se sprijină pe începutul lor şi îşi au forma în ceva deosebit de istorie. Învăţînd din religia noastră importanţa istoriei, am pierdut astăzi această religie şi nu ne mai rămîne decît istoria. Istoria, o dimensiune a unei realităţi mai cuprinzătoare. Eschatologia zugrăveşte sfîrşitul istoriei prin categorii estetice.

                  Huizinga, Van der Leew au arătat că ea nu s-a născut din nevoie, ci se întemeiază mult mai mult pe joc. Figurare şi imaginaţie creatoare. Ea nu aparţine împărăţiei necesităţii, ci libertăţii.

● [Privitor la studiul colegial al tradiţiilor spirituale în cadrul Institutului de studii islamo-creştine de la Universitatea Saint-Joseph, al cărui co-fondator a fost André Scrima]: 

Cercetarea şi traseul nostru, în comun, se înfăţişează ca o opţiune exigentă în numele unei atitudini de credinţă vie. Însă această opţiune înfruntă dificultăţi, fericite dificultăţi fără îndoilă. Ele încep atunci cînd credinţa trebuie să se verifice pe sine, să dea seamă de sine, descoperindu-se nu ca o credinţă dobîndită şi instalată, ci ca una care se repune mereu în mişcare, căutătoare, inventivă, creatoare, întrebîndu-se asupra a ceea ce i se cere să cunoască şi să nu înceteze să cunoască.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.