André Scrima despre pragul Săptămînii Mari

Sîmbăta lui Lazăr  – care precedă Duminica Intrării în Ierusalim – arată o moarte pe care Iisus o preface în viaţă. E un senscare prefaţează liturgic şi noetic Săptămîna Mare, cea în care Christos îşi duce pînă la capăt actul sacrificial. Drumul Săptămînii Patimilor porneşte cu acest sens deja marcat, deja propus. De-a lungul întregii Săptămîni, el înaintează pe direcţia Învierii. Timpul liturgic, timpul spiritual, timpul sacru au o compoziţie calitativă rafinată şi eficace; au ritm, dinamică verticală. Merită să luăm aminte la ele chiar şi numai cultural. Mircea Eliade spunea în Fragmentarium („Cărţile pascale”) cît de îmbogăţitor ar fi să însoţim, prin lecturi şi reflecție, timpul curent cu conştiinţa timpului sacru, calitativ: „Lectura ar putea, de pildă, să ne reveleze ritmurile din afara noastră (din care noi am ieşit prin prostie sau prin ignoranţă)”.

Am găsit potrivit să redau aici un pasaj din comentariul pe care Părintele André Scrima l-a făcut Evangheliei după Ioan. În deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, el a interpretat Textul în faţa comunităţii ortodoxe de la mînăstirea Saint-Georges, din Liban, al cărui membru şi inspirator a fost. El vorbea în franceză, iar un frate monah îi nota şi traducea în arabă spusele. Revenit la Bucureşti în 1993, Părintele Scrima ne-a oferit a doua parte a comentariului său (cap. 18-21) în limba franceză. Prima parte, în limba arabă – obţinută, după moartea Părintelui, graţie profesorului Jad Hatem (Universitatea Saint-Joseph, Beirut) – a fost tradusă de Monica Broşteanu. Publicat la Humanitas în 2008, Comentariul integral la Evanghelia după Ioannu mai e de mult accesibil în librării sau anticariate. Redau aici pasajul referitor la „prefaţa” Săptămînii Mari. (A. M.)

Odată cu încheierea părţii întîi a Evangheliei (cap. 1-10) se încheie şi viaţa publică a lui Iisus, care a început cu botezul de la Ioan. Observăm că ea se încheie în locul unde a început. „Şi a plecat iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde boteza Ioan la început, şi a rămas acolo” (10, 40). Această încheiere este un fel de „recapitulare” a itinerariului parcurs de Domnul...

Evanghelia după Ioan este o minunăţie din punctul de vedere al „mişcării” ce o caracterizează. După cum am văzut, prologul vorbeşte despre tot ce poate fi mai înalt, despre Treimea Preasfîntă şi mişcarea din interiorul Treimii. Se relatează apoi coborîrea Cuvîntului de la Tatăl la noi şi se desfăşoară drumul Cuvîntului printre noi. Iar acum noi înşine ne ridicăm şi urcăm împreună cu El spre slava pe care a avut-o de la Tatăl înainte de întemeierea lumii. 

E o mişcare ce ne poartă pînă în vremurile de pe urmă, către finalul istoriei. Începutul acestei ridicări are loc în capitolul 11, cu urcarea Domnului la Ierusalim. Am văzut deja cum urmează Ioan ciclul sărbătorilor iudaice pentru a ne vesti prin ele taina lui Christos. Urcarea de acum a Domnului la sărbătoarea Paştelui este însă una deosebită; e ultima sa urcare la Ierusalimul terestru şi, în cadrul ei, El transcende acest Ierusalim pămîntesc pentru a deschide porţile Ierusalimului ceresc, cetatea slavei. Veşnicia coboară în timp şi îl suprimă; de aceea vedem Evanghelia devenind tot mai densă; ea atinge o intensitate excepţională, cuprinzînd un discurs dramatic şi totodată o uimitoare tăcere, tăcerea lui Dumnezeu cea dinaintea veacurilor şi cea de după veacuri, cînd Dumnezeu va fi totul în toate. Cum ne înfăţişează Evanghelia acest lucru?

Începe cu învierea lui Lazăr... Ştim că Marta şi Maria l-au primit de mai multe ori pe Domnul în casa lor (Luca 10, 38). Însă trebuie să înţelegem aceste vizite ale Domnului atît în plan temporal, cît şi în planul veşniciei. În vremea existenţei pămînteşti a lui Iisus, intrarea şi şederea lui în casa cuiva însemnau darul prezenţei şi al cuvintelor lui, precum şi revărsarea harului său asupra celui care îl primea, revărsare uneori vădită, cînd voia să schimbe viaţa gazdei sale, ca în cazul lui Zaheu vameşul, care a sesizat semnificaţia vizitei Domnului: „Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia” (Luca 19, 9). Însă vizita Domnului în realitate nu se încheie, ci continuă pe planul veşniciei. Vizitele menţionate în Evanghelie nu sînt decît un preludiu şi un semn al vizitelor lăuntrice în care prezenţa lui e tot mai intensă în suflete, pînă la sfîrşitul lumii, ceea ce pregăteşte marea vizită de pe urmă, de la a doua sa venire, cînd va rămîne cu prietenii săi pe veci („Rămîi cu noi” – Luca 24, 29). Vizita obişnuită reprezintă o întîlnire limitată, de moment: am venit şi am plecat... Însă vizitele Domnului sînt de un tip deosebit, deoarece El, ca Dumnezeu şi Mîntuitor, este cu noi pururi, este chiar mai al nostru decît propriul nostru suflet. Noi nu sîntem acasă, unde se află Domnul; prin urmare Domnul ne este mai lăuntric decît lăuntrul nostru. El este prezenţă, El este Prezenţa... Dar, ca să ne readucă la El şi la noi înşine, ne face să îi simţim prezenţa ca pe o vizită, pentru a spori astfel în noi dorinţa de a-l primi şi de a rămîne cu El în veci şi pentru a ne da o pregustare a veşniciei (fiindcă o gustăm încă de pe acum).

Marta şi Maria dobîndesc în evanghelii o valoare de exemplu. Ele sînt cele care l-au primit pe Domnul într-un chip exemplar, ce cuprinde cele două modalităţi în care se cuvine să fie primit. Marta şi Maria nu se află în conflict în acest cadru. Ele sînt surori, aşadar cît se poate de apropiate una de cealaltă, dar sînt totuşi două. Şi, fiind două, între ele există o relaţie de complementaritate, una întregind-o pe cealaltă. Domnul însuşi ne vesteşte taina bunei primiri pe care i-o fac cele două surori. De o parte e zelul vădit al Martei de a-l primi bine, zel care se preocupă de Christos ca om (şi era om) şi care o absoarbe. De cealaltă parte, e atitudinea Mariei, care îl primeşte şi ea, însă rîvna şi preocuparea ei pentru Christos se concentrează în străfundurile fiinţei, unde omul întîlneşte veşnicia. În faţa celor două atitudini, Christos spune: „Maria şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea”. Însă pentru a-l primi pe Domnul în inimă trebuie ca, venind la noi, El să găsească întîi o primire văzută, să afle mîncare şi băutură şi odihnă... Iar aceasta e partea Martei. Ea se poate întregi cu vizita lui Christos în adîncul inimii, partea Mariei. Despre Lazăr însă ni se vorbeşte aici pentru prima dată.

O cunoaştem pe Maria mai bine decît pe Marta şi pe Lazăr, căci ea a şters picioarele lui Iisus cu părul ei (dar nu este nici femeia păcătoasă, nici Magdalena). Ea este cea care îl primeşte pe Domnul în străfundul fiinţei sale... 

Ni se dezvăluie întrepătrunderea profundă de sens între învierea lui Lazăr şi învierea Domnului. Există un fel de corelaţie tainică şi de „schimb” anticipat între învierea lui Lazăr şi învierea Domnului, precum şi între moartea fiecăruia dintre ei. Învierea lui Lazăr ţine acum (fireşte, pînă la un punct) locul învierii Domnului, ne permite să ne apropiem de taina învierii lui Christos. Învierea lui Lazăr este ultimul „semn” înainte de „semnul” Fiului Omului (care este Crucea), un ultim semn spre a grăbi împlinirea planului lui Dumnezeu, rînduit din veşnicie.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.