Amicus Plato...

Printre altele, publiciştii au de tranşat şi chestiunea "efemeridelor" prinse în volum: să strîngi cele risipite prin jurnale sau - dacă n-ai destul suflu pentru opusuri academice - să te mulţumeşti cu ireversibila lor dispariţie în arhive? Realitatea cărţii româneşti de după comunism ne arată că majoritatea celor confruntaţi cu această întrebare a preferat, poate prea complezent, soluţia "florilegiului". În fond, ceea ce atîrnă aici, e numai calitatea textelor. Merită ele o posteritate articulată bibliografic? Dacă nivelul scriiturii e remarcabil, dacă tematica tratată are însuşiri durabile şi dacă antologia reflectă, direct sau implicit, stadiul generic al dezbaterii ideatice într-o anumită etapă de istorie colectivă, atunci răspunsul afirmativ e justificat. Ştim că nu e totdeauna cazul. Puţini autori au dovedit bunul-simţ de a fi selectivi cu ei înşişi, dar există şi destule exemple contrare, care ne satisfac temeinic plăcerea lecturii. Printre ele mi se pare citabilă cartea dlui Mircea Platon, intitulată Ortodoxia pe litere şi subintitulată (provocator) "îndreptar de fundamentalism literar" (Bucureşti, Christiana, 2006). Autorul s-a manifestat pînă acum ca poet şi eseist (cu patru volume apărute), dar şi ca traducător din "doctrinarii conservatori anglo-saxoni". El e o prezenţă deja familiară celor ce urmăresc presa culturală, din paginile căreia nu lipseşte, începînd de pe la mijlocul deceniului trecut. Absolvent de studii juridice, posesor al unui masterat canadian în literatură franceză şi, acum, doctorand al Universităţii Columbus, din Ohio, Mircea Platon e cultivat cu metodă, scrie cu o viguroasă febrilitate adjectivală, fandează paladin în toate direcţiile (fără să "ierte" pe nimeni, de la adversarii ideologici, pînă la "idolii" forumului) şi ne propune o agendă pe deplin transparentă. Îmi place la dl Mircea Platon anticomunismul deopotrivă filozofic, etic şi religios. Autorul e metafizic, spiritualist, organicist, "mistic" livresc, adept al revelaţiei ca sursă aletheică şi, pe cale deidealistă consecinţă, promotorul unei drepte intelectuale capabile de fapte civice. Mă desfată, în scrisul domniei sale, precizia chirurgicală cu care împunge pulpa translucidă, de moluscă, a corectitudinii politice. M-am amuzat pe cinste parcurgînd paginile sale de polemică directă, unde "comisarii" dogmatismului neo-marxist sînt luaţi la rost cu o dizolvantă vervă comică, jumuliţi de atributele lor pompos-eufemistice şi purtaţi, disciplinar, prin faţa unor oglinzi demistificatoare. Înţeleg foarte uşor pornirea justiţiară de a te răfui cu abuzurile modernităţii sau cu malformaţiile specifice postmodernităţii militante. Pricep la modul participativ aspiraţia de a reconstrui puntea dintre Biserică şi societatea civilă, dintre generaţia tînără şi tradiţia culturală interbelică, aşa cum salut ideea de a întreprinde arheologia secolului al XVIII-lea pe versantul său contrarevoluţionar. Ce mă deranjează totuşi e un anume solipsism critic sau ceea ce s-ar putea numi excesul de certitudini de la înălţimea căruia tînărul nostru confrate "rade" tot ce nu-i intră la socoteală. Unui om al tradiţiei reintegrate creator nu-i poate lipsi, bunăoară, discernămîntul afinităţilor elective. El are datoria de a-şi recunoaşte semenii, or fapt este că dl Mircea Platon pare să aibă dificultăţi tocmai cu acest resort solidarizant. Portretul mentalităţii de dreapta include respectul faţă de înaintaşii (seculari sau imediaţi), bunăvoinţa faţă de limitele mereu corigibile ale firii umane, indulgenţa cavalerească faţă de "păcatul venial", jubilaţia generoasă dinaintea diversităţii pe care Dumnezeu a dorit-o dintru început şi pe care o face, necontenit, posibilă. Ortodoxia pe litere vădeşte, pînă la un punct, toate aceste calităţi, regretabil subminate prin aplombul umoral de care scriitorul nu poate scăpa. E doar o problemă de "vîrstă" (spirituală) pe care Mircea Platon o va rezolva, desigur, pe măsura afirmării sale publice.