Afghan Story
Prezența trupelor ISAF în Afganistan s-a întins pe două decenii și a fost prilejuită de 11 septembrie 2001, cînd lumea s-a schimbat, mai degrabă în rău. La un deceniu de la implozia URSS, pe cînd Occidentul se simțea liberal și invincibil, atacurile contra Turnurilor Gemene din New York și asupra Pentagonului au sfîșiat violent această reverie geopolitică triumfalistă, dovedind că America însăși poate fi lovită în inima simbolică a puterii sale și că oceanele care i-au protejat teritoriul, îngăduindu-i creșterea imperială, nu mai sînt de ajuns pentru a o feri de dușmani. URSS căzuse, dar Iranul revoluției islamice din 1979 continua să creadă, alături de China și de mulți alți actori internaționali „emergenți”, că „istoria nu s-a sfîrșit”. Era loc de revanșă, așa cum era loc de alternative la stilul de viață și valorile euro-americane, pornite să cucerească restul planetei. Acum, cînd observăm neputincioși degringolada produsă la Kabul, după retragerea anunțată, dar prost planificată, a trupelor aliate, înțelegem măcar faptul că democrațiile avansate s-au pripit cu optimismul lor misionar, asumat după încheierea Războiului Rece.
Exact asta mi-a spus Benjamin Netanyahu, la Tel Aviv, în 2011, la zece ani după atentatul jihadist din 2001: că dacă englezilor le-au trebuit șase secole (după Magna Carta) pentru a edifica o democrație funcțională, cam de tot atîta timp ar avea nevoie și lumea arabă, dacă și-ar propune cu adevărat un regim politic de acest soi. Și e limpede că, deocamdată, nu-și propune. La ora dialogului pe care-l evoc, „Primăvara arabă” (o nouă probă de iluzionism dată de politicienii occidentali) era deja compromisă. Peste tot, în locul tiranilor seculari pe care Revoluția Twitter îi detronase, se instala cu rapiditate o formă sau alta de teocrație, bazată pe preceptele coranice...
Singura formă de modernizare eficientă a Orientului Apropiat fusese cea ilustrată de Kemal Atatürk și de urmașii săi (declarați sau nu) din regiune. O modernizare bazată pe despotismul luminat, care avea să fie distrus din interior, prin corupție, ruperea elitelor de realitatea mizerabilă a maselor, dar și prin activismul (la început clandestin, căci ilegal) al unor nuclee fundamentalist islamice. Aceste regimuri (printre care și cel al șahului Reza Pahlavi) au căutat o sinteză între tradiția islamică (sunnită sau șiită) și modernitatea industrială a economiei de piață, uitînd că, spre deosebire de Europa creștină, secularizată după Reforma protestantă, lumea islamică nu trecuse printr-o asemenea prefacere individualistă și pragmatică. Dacă țări de mare cultură și civilizație străveche (precum Siria, Egiptul, Libanul sau Iranul) n-au reușit să evite, în ultimele decenii, nici războiul civil, nici avortarea oricărui proiect democratic, ce să mai spunem de Afganistan, care a fost – încă de la Alexandru Macedon – un stat-tampon între Europa și Asia, rămînînd mereu o societate agrar-pastorală, majoritar analfabetă și exclusiv modelată de un islam rural sau modest comercial?
Lecția pe care secolul 21 o predă Occidentului (măcinat de absurdul său război cultural intern, de parcă i s-ar fi urît cu propria bunăstare) este aceea că etosul democratic rămîne rezultatul unei civilizații personaliste a libertății, așa cum nu găsești dincolo de Europa și America de Nord (cu aliații lor postbelici, din Japonia și Coreea de Sud pînă în Australia și America Latină). Acest etos nu poate fi exportat odată cu produsele Apple sau cu restaurantele McDonald’s. El are nevoie de o îndelungată gestație intelectuală, de un anume climat filosofic și de tranșarea pașnică a relației dintre religie și politică, adică de toate acele elemente structurale care lipsesc în afara lumii creștine. Sînt convins că haosul din Afganistan – care riscă să redevină o citadelă a terorismului, scena unui război tribal cronic și baza mondială a traficului de opium (anul trecut, suprafața cultivată cu bulbi de mac a crescut cu 37%) – va trezi la realitate visătorii strategi din cancelariile occidentale. Sarcina lor e de acum ceva mai modestă: aceea de a ne apăra de terorism și de fluxurile necontrolate de imigranți. Cît despre democrație, să ne bucurăm de roadele sale, atîta vreme cît mai găsim resurse pentru a o prezerva la noi acasă.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.