Aferim!
Se vede cu ochiul liber enorma harababură în care ne-am instalat. Ea cuprinde totul, într-un soi de furor entropic. Viața politică, instituțională, publică. Tot ce iese din mine la întîlnirea cu toți ceilalți: pe stradă, în universul profesional, pe rețelele de socializare. Societatea românească e copleșită (taman în anul acesta al Centenarului) de zgomot și furie. Ea și-a pierdut orice formă de muzicalitate, în favoarea cacofoniei, și orice formă de conlucrare, în favoarea discordiei. Tabere separate maniheic se zidesc în fiecare zi mai adînc în propriile iluzii simplificatoare, enervant de naive, dar cît se poate de agresive în exclusivismul lor văduvit de nuanțe și bun-simț. Acest tablou – care e mai curînd oglinda mediatică decît realitatea completă a conviețuirii noastre – ascunde filoanele tot mai timorate ale normalității și performanței. Ajungi să vezi inteligența, cultura temeinică și limbajul urban corect gramatical ca pe niște handicapuri bizare, demne de ascunzișul cel mai secret. Am reușit să compromitem totul, de la ideea de justiție pînă la întruchipările sale curente, și de la terapia prin admirație pînă la prestigiul unei educații muncite. Antielitismul sistematic propovăduit, în siajul mentalității comuniste, și-a livrat pretutindeni roadele otrăvite. Am căutat peste tot legende, mituri, socluri, perfecțiuni imaginare – cărora le-am opus o demonologie bufă –, obținînd finalmente o murdărie democratic repartizată pe toate figurile agorei: politicieni, intelectuali publici, jurnaliști, oameni ai Justiției. E ca și cum ne-am simți bine într-o cocină colectivă, atotcuprinzătoare, din clisa căreia se ridică, doar pentru a se afunda imediat la loc, niște siluete de noroi. Ne-am dedat unui masochism al demascărilor, practicînd cu mare entuziasm calomnia, reducția partizană, dublul standard moral și inconsecvența drapată principial.
Desigur că există o Românie „pitorească“, una a focului mic, provincial, unde rutina zilnică degajă o pășnicie pentru unii exasperantă, însă firească tocmai prin lipsa ei de ambiție. În România orașelor mari – acolo unde explodează miza puterii politice sau simbolice –, involuția e însă frapantă, imparabilă. Exact unde ar trebui să bubuie acuratețea dinamică – în România conectată a orașelor mari – a învins, sub o glazură de occidentalizare, taman spiritul Orientului. Pînă la urmă, ce ingrediente compun ethos-ul oriental? Ipocrizia, duplicitatea, trădarea, tîrguiala, peșcheșul și propteaua. Dacă privim ansamblul societății „în care ne e dat să trăim“ prin lentile geopolitice și antropologice, observăm ime-diat ratarea parțială a noului proiect de occidentalizare, adică revanșa acestui Orient revitalizat de curenții asiatici ai stalinismului românesc și, mai apoi, de neo-fanariotismul feudal al „tranziției“. De la înălțimea cuvenită, nu mai contează clivajele dreapta-stînga, vechi-nou, sat-oraș, cultură înaltă-cultură pop, avangardă-conservatorism etc. Ceea ce se impune, atîrnă și scufundă ține de reculul fatal în duhul oriental, total străin de spiritul occidental, pe care l-aș defini prin cultura promisiunii ținute (puterea contractului), eficiența supraindividuală a procedurilor și predominanța practică a raționalismului critic. Occidentul ne-a inclus, din rațiuni strategice (limes cît mai distant, permis de slăbiciunea Rusiei post-sovietice), însă nu ne-a putut determina să transformăm veacurile amorfe de orientalizare într-o aventură istorică cu semn contrar. Extremul Orient contemporan (Japonia, China, Malaezia, Singapore etc.) e mult mai occidentalizat decît aria difuz dunăreană a Balcanilor medio-orientali. Carpații aceștia – pe care nu i am domesticit prin autostradă – ilustrează cel mai tragic dubla noastră alcătuire: un popor vechi și o națiune tînără, trăgînd, de două secole, spre „Evropa“ și sabotîndu-și, de tot atîta vreme, șansele de a o implanta în mintea colectivă. Revedeți definiția cuvîntului aferim: „bravo!“, „perfect!“ și „halal“ sau „Doamne ferește!“ N-am reușit să ne decidem…
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.