Aerul uşor al prieteniei

Un număr din Martor, revista Muzeului Ţăranului Român, a avut ca temă, la ideea Irinei Nicolau, „Bucureştii în timpul comunismului: rezistenţă, normalitate, supravieţuire“. Ca exemple de normalitate am evocat grupurile de discuţii şi de studiu, acele grupuri informale de prieteni reuniţi în jurul unor lecturi, al unui interes cultural sau spiritual comun. Fie că erau profesionişti sau amatori, cîţiva oameni creau laolaltă un spaţiu de încredere mutuală, de dialog firesc, de „adevăr“ în raport cu minciuna oficială atotstăpînitoare. Fiindcă în acele grupuri lucrurile ţineau de un interes autentic, fiindcă nu erau comandate, fiindcă priveau viaţa reală a spiritului, ele alcătuiau o gură de libertate, un aer în care se putea respira. În acei ani, Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul lui Gabriel Liiceanu ne-au fericit pe atît de mulţi fiindcă formulau în mod public experienţa – de înaltă calitate intelectuală – a unui astfel de spaţiu de libertate. Iată cuvintele lui Mircea Cărtărescu în Liber amicorum – „Cine putea să bănuiască pe atunci, cînd erau eroii tuturor, cînd simbolizau rezistenţa însăşi la idiotizarea ideologică a vremii, că aveau să fie acuzaţi, peste decenii, de pasivitate, de «închidere în turnul de fildeş», de «zonă cenuşie» care ar fi favorizat regimul... Numai cine n-a trăit cu adevărat în lumea românească în acei ani poate gîndi aşa“.

Pentru numărul din Martor, Andrei Pleşu mi-a acordat un interviu: „Păltiniş: voluptatea discretă a convivialităţii“. Acolo el spunea că nu mergeau la Noica în ideea de a se opune regimului, că reuniunile Păltinişului erau episoade de viaţă deplină. Nu erau reacţii faţă de opresiunea politică, nu erau construite prin raportare la ea. În dialog cu Noica, participanţii tineri se simţeau aşezaţi pe o direcţie fericită a vieţii lor, îşi puteau căuta mai bine, fiecare, nordul destinului propriu. Era o experienţă care, trăită într-un regim politic opresiv, avea alt nivel de consistenţă decît cel social şi politic. Rezistenţa implicită provenea tocmai dintr-o dimensiune diferită de planul socio-politic, pe care ideologiile totalitare vor să-l amenajeze poliţieneşte şi la care vor să reducă umanul. Sigur că, în condiţii normale, o asemenea dimensiune, „perpendiculară“ pe orizontala socio-politică, radiază comunitar, modelează mentalităţi şi instituţii. Or, cu cele două cărţi, Gabriel Liiceanu izbutise să obţină, măcar în parte, tocmai această radiaţie, tocmai această normalitate în condiţii de completă anormalitate: experienţa Păltiniş se comunica, radia în minţile cititorilor.

Pentru acelaşi număr de revistă, cerusem părintelui Andrei Scrima un text despre grupul de la Antim. Activ pînă după război, acel spaţiu de libertate din primii ani ai comunismului fusese suprimat în 1958 prin procesul „Rugului Aprins“. Părintele Scrima spunea şi el: „Eram atenţi la schimbările politicii, le judecam, dar nu ne opream la ele, nu ele ne reţineau“. Ceea ce îi unea pe participanţi era de alt ordin. Era o aşezare comună în faţa tradiţiei creştin-răsăritene, în această tradiţie. Membrii grupului informal de la Antim descopereau – cu entuziasm – importanta dimensiune de cunoaştere a creştinismului răsăritean. Le era de asemenea comun faptul că veneau în spaţiul acestei cunoaşteri cu reperele culturii înalte, cu deschiderile ei spre interogaţia spirituală. Era vorba aşadar despre o afinitate care îi chema unul spre altul fiindcă îi chema pe toţi, în mod similar, spre un dincolo de ei.

Textul acesta a rămas deocamdată inedit. Plecat dintre noi în august 2000, părintele Scrima nu a mai apucat să vadă articolul în forma lui finală. El vorbeşte, între altele, despre o anumită calitate de prietenie, prin „polul plus“, unde poliţia politică nu-şi putea infiltra suspiciunile, pe care urîţenia noului regim nu o putea vicia. „Prietenia, împărtăşirea din acelaşi duh ne dădeau o pace extraordinară“, spune Andrei Scrima. Iar în acest fel de prietenie el găsea analogii cu o temă foarte veche, citea sugestia ei ajunsă pînă în Antimul de la mijlocul secolului al XX-lea: „există poate chiar o rasă a oamenilor duhului, oameni care se întîlnesc într-un orizont, într-un cer faţă de care toate diferenţele rămîn în urmă, mai jos, fie că e vorba de vîrstă, de condiţie socială etc.“.

„Cerul“ acestei întîlniri nu are desigur coordonate sensibile, obiectivate. Totuşi, el se poate proiecta în geografia lumii noastre, poate găsi aici puncte de analogie. Există comunităţi – de obicei restrînse, discrete – unde aflăm o atmosferă de colegialitate „uşoară“, eliberată de gravitaţia socio-politică. Aici nu mai apasă determinările care îi fixează pe indivizi în statutul lor mundan, barierele care îi ţin locului în ierarhiile „lumii din afară“, distanţele care îi situează în raporturi de putere. Şcolile de înţelepciune antice, ca şi comunităţile de spirituali din spaţiul religios, sînt – potrivit unor relatări normative ori unor mărturii directe – asemenea medii. Cu un termen sociologizant le-am denumi medii „egalitare“. Dar nu egalitatea de statut contează aici, ci o orientare comună, un efort colegial spre desăvîrşire.

În fond, şcolile de înţelepciune şi comunităţile de spirituali cunosc şi ele ierarhii, dar sînt ierarhii ale înaintării pe cale, nu ierarhii de putere. Cunosc şi ele determinări diferite ale indivizilor, dar sînt determinări puse la lucru în cadrul unor vocaţii convergente spre aceeaşi ţintă. Tocmai fiindcă cer vocaţii verticale, au criterii de selecţie severe. Numai privite dinspre socio-politic, ele sînt medii „egalitare“ căci, într-adevăr, aici datele care îi denivelează pe indivizi în societate nu mai au importanţă decisivă. Aici contează alt tip de calificări: însuşirile dinamice, vectoriale, spre un bine absolut, „uşoare“ fiindcă trag în sus fiinţa.

Socrate poate trezi adevărul matematic într-un sclav neinstruit şi primeşte doctrina iubirii ascendente de la Diotima. Un număr neneglijabil de femei sînt menţionate în mărturiile privitoare la şcolile vechi de filozofie: de la Lastheneia din Mantinea şi Axiothea din Phlius în Academie (Diogenes Laertios III, 46), la cele pe care Iamblichos le înşiruie la sfîrşitul lucrării Despre modul de viaţă pitagoreic. Neoplatonician şi creştin, Synesius al Cyrenei o va elogia, cu admiraţie plină de devoţiune, pe Hypatia, maestra sa în filozofie. În cercurile filozofiei, rangul social apasă la fel de puţin ca deosebirea de gen. Doctrina vieţii stoice e predată de un Epictet, al cărui nume înseamnă „om cumpărat, serv“ şi e practicată de un împărat.

Pentru Philon din Alexandria, studiul şi meditaţia asupra Pentateuhului în reuniunile săptămînale din sinagogă constituie adevăratul act filozofic. Orice membru al lui Israel – susţine Philon în De decalogo 98-100 – se dedică atunci cercetării de sine şi căutării înţelepciunii care e cuvîntul şi voia lui Dumnezeu. Nu preia el astfel ideea colegialităţii din şcolile elenistice de filozofie? Şi, pentru a argumenta superioritatea „filozofiei“ iudaice asupra celei elene, nu supralicitează chiar această idee, eliminînd necesitatea unei pregătiri intelectuale, făcînd din întregul Israel un popor de filozofi?

Libertatea întrupată în Christos irumpe aşadar într-o lume unde existau medii pregătite să-i perceapă calitatea, locuri în care se respira deja aerul uşor al prieteniei. Lumea elenistică a căutărilor spirituale era de o mare diversitate, dar de o diversitate cu frontiere poroase. Între comunităţile filozofice şi cele misterice sau hermetice, între grupările apocalipticii iudaice, cele gnostice şi cele ortodox-creştine, temele şi textele circulau ca un bun pe care fiecare grup îl putea adapta propriului stil spiritual. Peste tot putea fi întîlnită atmosfera de fraternitate caldă a adepţilor adunaţi în jurul unui maestru. În cercurile gnostice, greu de discernut faţă de cele creştine – spune Jean-Daniel Dubois (în Originile creştinismului) –, raportarea la maestru „încuraja ştergerea diferenţelor sociale; se poate ca acest aspect să corespundă vorbelor pe care apostolul Pavel le spunea despre comunităţile creştine în care «nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască» (Galateni 3, 28)“.

Şcolile de înţelepciune, grupurile de studiu spiritual, ca şi comunităţile monahale, mai tîrziu, se îndeletniceau cu o cercetare menită să ajute la conversiunea fiinţei către un Acolo polar. Or, ceva din logica domeniului vizat se oglindea în tipul de convivialitate – practicat sau cel puţin normativ – propriu acestor medii. Experienţa verticală care îi convoca pe toţi primea un corespondent imediat, se răsfrîngea în viaţa comunităţii, avea o analogie în experienţa vieţii în comun. Era acea atmosferă de colegialitate „uşoară“, de gravitaţie inversată. Ea făcea prezentă în lume o urmă din aerul uşor al transcendenţei.

Christos însuşi cere grupului său de apropiaţi: „Împăraţii păgînilor domnesc peste ei şi cei care îi stăpînesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie aşa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic, şi căpetenia ca cel care slujeşte“ (Luca 22, 25-26). „Ca cel mai mic“, „ca cel care slujeşte“ nu indică omogenizarea, egalitarismul. Indică ierarhii ale autorităţii şi ale experienţei spirituale, nu ale puterii; ierarhii care se pleacă asupra lumii pentru a-i schimba centrul de greutate, pentru a o deschide spre gravitaţia inversată, cu centrul în zenit. 

Anca Manolescu, dr. în filozofie, este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.