27 de ani pe stil vechi
Cum fiul meu tocmai împlinește 27 de ani, am purtat cu el o discuție pornită de la faptul că, la vîrsta lui de acum, mă aflam într-un context istoric radical diferit. Atît de diferit încît ai nevoie de toți povestitorii satului pentru a mai pricepe ceva din atmosfera lui sufocantă. Dacă tinerii de azi, crescuți în democrație, pot realiza multe pînă la 27 de ani, nici cei captivi în ceaușismul terminal nu erau mai prejos, deși viața lor curgea cu picătura, pe un fundal de penurie generalizată, de sumbru defetism social și de tacită represiune. De pildă, nimeni nu ne împiedica să citim masiv, mai cu seamă cărți străine de „dogmele” marxist-leniniste. Dialogam cu colegii de birou – toți juni intelectuali din familii bune – fără grija delațiunii chit că, ulterior, aveam să înțeleg eroarea acestei dezinvolturi... Biserica era supravegheată strict de Securitate, așa cum Sinodul se dovedea confortabil infiltrat, însă PCR simula un oarece respect față de ierarhii „cuminți”, bine știind că amorul declarat față de bolșevismul ateu e doar circumstanțial și că influența lor asupra „poporului credincios” n-a dispărut, în pofida deceniilor de propagandă agresivă, întru formarea „omului nou”. Bisericii i se cerea adeziunea la doctrina protocronistă și la cultul prezidențial, un cît mai afișat naționalism și o deplină pasivitate civică, oferindu-i-se în schimb confortul unei rutine liturgice la foc mic, fără predici și sugestii de revoltă contra sistemului.
Cînd a venit revoluția, de la Timișoara spre București, eram de cîțiva ani „lucrător” (corector și apoi redactor de revistă) la Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR. Acest Vatican românesc – pe actual poreclita „Colină a bucuriei” – era izolat de restul societății în acel nu prea amplu perimetru dintre Piața Unirii – în curs de radere – și strada 11 Iunie (data naționalizării comuniste a mijloacelor de producție). Lama buldozerului, intrată deja în fosta biserică Sf. Vineri, se apropia tot mai mult de mînăstirea Antim (unde Sf. Sinod își avea secretariatul și biblioteca), amenințînd pînă și reședința patriarhală. Un microcosmos interbelic, sortit să cadă curînd sub asaltul „sistematizării” nord-coreene dictate de un Ceaușescu tot mai nesatisfăcut cu ideea că, deși obedientă, BOR îi scapă de sub control, întrucît mai are un Dumnezeu și în afară de el. Clar semn providențial a fost așadar căderea tiraniei și pentru lumea din jurul Patriarhiei, cu tot cu tipografia, editura, fabrica de lumînări, librăria și cantina pentru „ostenitorii” săi. Trecerea de la entropie la anarhie a generat pe moment o imensă confuzie, mai ales că patriarhul Teoctist și colegii săi de conclav episcopal, vîrstnici și obișnuiți cu servitutea, erau ultimii care să aștepte libertatea poporului român. În acele vremuri te rugai pentru supraviețuire, nu pentru viețuirea demnă, în condiții omenești...
Trebuie să consemnez și ceva pozitiv despre generația episcopală pe care am prins-o în anii aceia de tinerețe cenușie, dar plină de vitalitate. Erau în genere domni, adică gentlemeni creștini. Altfel spus, persoane bine educate, vădind o anumită delicatețe în relațiile interumane și o cultură generală acceptabilă. Chiar dacă fuseseră agățați de Securitate pe durata unor studii occidentale înlesnite de conlucrarea ecumenică, ei aminteau valorile morale și stilul de viață din „vechiul regim”. Patriarhul Teoctist, pe care l-am cunoscut binișor, îndrăgindu-i stilul mucalit și lăsîndu-mă flatat de prețuirea intelectuală pe care mi-o dovedea, întruchipa cel mai pregnant acest tip uman blajin, de bun-simț, vizitat de nostalgia României monarhice (chit că propria lui tinerețe fusese marcată de ispita filetismului fascizant). Avea un ton firesc și vădea o smerenie distilată ascetic, în dulcele registru al monahismului moldav tradițional. Pe scurt, cu toate compromisurile la vedere, bătrînul Teoctist rămînea proba vie că sovietizarea țării n-a fost decît un tragic accident de parcurs și că Biserica salvgardează în adînc gena sănătoasă a unui neam cam lipsit de noroc. Iată de ce, cînd preotul nostru paroh rostește la Sf. Liturghie ectenia dedicată foștilor Patriarhi ai BOR, fac sincer semnul crucii, înțelegînd că nu le-a fost deloc ușor să stea sub vremurile mereu tulburi pe care le-au trăit.