2006

Abordarea faptului religios se sprijină pe următoarele alternative: sîntem creştini sau "creştini". Sîntem postcreştini sau "postcreştini". E desigur fundamental să răspunzi la întrebarea cine eşti? ori măcar să-ţi defineşti, cît mai clar, apartenenţa. Din acest motiv, diagnosticul de stare spirituală e mai cuprinzător decît orice altceva. Restul criteriilor noastre de situare se sprijină pe înguste calităţi trecătoare. A fi român e o condiţie mai puţin rezistentă decît a fi, în adîncimea ultimă a identităţii tale, modelat de Hristos. A fi bogat e o ficţiune pe lîngă sărăcia care pîndeşte (accidental) îndărătul fiecărei circumstanţe, tot aşa cum boala e doar conjugarea la timpul trecut a stării de sănătate. A fi deştept e o chestie de context social (cineva mi-l evoca odată pe un anume "deştept al proştilor") sau de simplă convenţie culturală. Nici aderenţa la o ideologie, fie aceasta codificată sau difuză, nu te caracterizează în profunzime, de vreme ce defectorii partidelor politice sînt legiune şi nimeni nu-i judecă, cînd nu-i laudă. Relaţia cu Dumnezeu e de alt ordin şi în altă ordine. Ea funcţionează pentru ca tu să exişti în veşnicia unei posibilităţi inepuizabile. Te angajează integral, mai ales cînd ruptura păcatului te izolează de propriul sine, de semeni, de tot ce vrei sau meriţi să devii. A fi creştin rezumă două milenii de creaţie întemeiată pe adevărul Revelaţiei şi deschide către sfîrşitul frumos, căci necesar, al celor omeneşti. A fi "creştin" înseamnă a utiliza parodia ca sursă de tragic involuntar. A fi postcreştin duce gîndul către nimicul indeterminării asumate ca destin. A fi "postcreştin" e totuna cu a trăi la mijloc, între Evanghelie şi mileniul calp dominat de Anticrist. Mi-e limpede că nu alegem una sau alta dintre aceste aşezări lăuntrice. Sîntem, mai degrabă, aleşi de ele, în virtutea unei structuri de adîncime, dezvăluite prin atitudinea noastră în clipa morţii. Interesant e, aici, faptul că, oriîncotro tindem, rămînem straniu determinaţi de referinţa creştină. O putem exalta, refuza sau distorsiona ironic, dar nu o putem oculta. Dacă te declari ateu, faci o propoziţie teologică de semn apofatic. Dacă alţii te văd ca pe un fals creştin se cheamă că fractura dintre afirmaţii şi viaţa ta e mai puternică decît propria smerenie şi capacitatea celorlalţi de a (te) ierta. A îmbrăţişa o altă religie te leagă, încă, de cea părăsită şi nimeni nu te poate citi altfel decît ca "fost" creştin, pentru că Botezul lasă urme indelebile. Iar cel ce diluează creştinismul în deriziune (ori în sincretismul bazarului postmodern) seamănă cu tontul care amestecă uleiul şi apa, cu pretenţia unei omogenizări imposibile. Nu vreau să se spună că prezint creştinismul ca pe o fatalitate inconturnabilă. El e libertate pură şi încă libertate în act. Este şi va fi, aşa după cum mărturisesc preoţii slujitori, la altar, cînd se îmbrăţişează ritual, înainte de a se împărtăşi din potirul euharistic. Îi semănăm, în măsura în care persistăm ca suflete, ca energie personalizată, ca amintire iubită, ca autori de opere sau ca subiecţi ai temerii că răul, pe care-l vom fi comis, ar copleşi firava noastră participare la bunul mers al lumii. Cum este, aşadar, creştinismul nostru? Şi cum de îşi disimulează omniprezenţa de acum invizibilă? E în taxi, cu manele şi iconiţe de hîrtie. E în Patrologia abatelui Migne. Dar e şi la biserica de parohie, în sicriul cu decoraţii al academicianului, pe buzele pline de înjurături ale precupeţului beat, în cămara conştiinţelor superioare şi în cămara bunicii, unde murăturile se pregătesc de Crăciun. E sub mitra episcopală şi sub tichia albă a papei, dar şi în botinele pelerinului, în mintea fecioarei, care speră să se mărite cumsecade, sau în regretul intermitent al tîrfei. E la Reims, în penumbra mormintelor dinastice, sau la Săpînţa, printre inscripţii cu haz ţărănesc. E în picturile lui Giotto, dar nu mai puţin în iconostasele lui Horia Bernea şi în "catedrala de slănină" aranjată de cutare june protestatar. Este şi va fi.