Din pattern-urile călătoriilor
Călătoriile, în special cele prin ţară, urmează, de cînd mă ştiu, cîte un
deja consacrat. Evident, nu e unul universal, e doar
-ul meu personal: îmi aleg şi eu, din realitatea din jur, strict ce mă interesează, mă emoţionează şi mă pune pe gînduri.
Odată ce ai străbătut şi vizitat deja mai multe oraşe din ţară şi europene, nu poţi să nu fii conştient de un
(sau de mai multe) şi de repetabilitatea lucrurilor. Oricît de mare, vechi şi impresionant va fi oraşul european în care te afli, nu va putea să nu aibă, în general, următoarele: o stradă centrală, pietonală, plină cu magazine, restaurante, cafenele, cu o catedrală ori biserică în mijloc, eventual şi unul din palatele locale prin zonă, la fel şi unul din muzeele principale (desigur, în multe cazuri, strada centrală, ca şi muzeul ori biserica, pot fi multiplicate). Pe strada aceea, fie că e vorba de Kartnerstrasse sau de Boulevard Haussmann (cu menţiunea că, desigur, Notre Dame-ul nu se află acolo, dar sînt alte biserici prin preajmă), se perindă, în general, un puhoi de oameni, în majoritate turişti, dornici de cel puţin două lucruri: să vadă şi să fie uimţi de ce văd; să se „distreze“, cu orice preţ, altfel decît la ei acasă. Pentru a-şi împlini aceste două deziderate, fac aproape orice, după posibilităţile, înclinaţiile şi imaginaţia fiecăruia: intră la cîte una din catedrale şi ascultă o slujbă pe care mai mult o intuiesc decît o pricep (deşi la Notre Dame, de pildă, slujba e în mai multe limbi); vizitează muzeele şi palatele, după cozi interminabile; beau cîte o cafea cu faţa la stradă urmărind şi analizînd trecătorii; cască gura la nenumăratele spectacole stradale, de la muzici la tumbe, pantomimă ori levitaţie; intră în magazine, fie de haine, fie de decoraţiuni interioare, delicatese culinare ori librării şi se uită, îndelung; apoi, cel puţin unii, cumpără în prostie… După care se retrag la cîte unul din restaurantele foarte specific locale, gen Plachutta, din Viena, unde ţi se arată o vacă desenată ca o hartă din care trebuie să-ţi alegi, cu sadism şi poftă, ce bucată din ea vrei să mănînci.
O altă variantă e cea a turismului neaoş, prin România. Aici
-ul, sau
-urile, diferă: da, desigur, există şi la noi oraşe precum cele europene, cu zonă pietonală, una-două biserici mari prin zona acesteia şi multe restaurante şi magazine (respectînd proporţiile). Dar mai există şi indicele de pitoresc, de rural şi kitsch şi de neregularitate care poate arunca toată această organizare în aer: te poţi trezi că străzile nu sînt orientate logic, că sînt întortocheate şi paralele, ca să nu zicem nemarcate; că, pe lîngă biserica monument istoric din secolul al XV-lea de pe strada principală, se înalţă ori o biserică în stil aşa-zis maramureşean din lemn, ori un mastodont cu sclipici, faianţă şi o arhitectură de
răsărită peste noapte; şi apoi, că magazinele
din alte părţi sînt, aici, nişte chioşcuri mai mult sau mai puţin prăpădite, la care poţi găsi de toate, amestecate, şi care pot avea denumiri fantastice gen Haotic SRL (cred că e un lanţ, l-am găsit şi în Turda, şi la Tîrgu Mureş); că, de asemenea, cafenelele pariziene ori vieneze din care poţi admira trecătorii au, de multe ori (nu întotdeauna, ce-i drept, pentru că au apărut şi la noi destule bistrouri, pub-uri, ceainării şi cafenele bune) drept variante locale terase cu mese de plastic unde se bea bere ieftină ori vodcă aşijderea şi unde poţi vedea meciuri ori asculta manele.
Nici unul, nici altul din cele două
-uri turistice (global şi naţional) nu e de lepădat. Amîndouă sînt mereu gata să fie contrazise de realitatea zglobie şi, astfel, nu te poţi plicitisi niciodată. În România, cu atît mai mult, surprizele se ţin lanţ, iar uneori pot fi chiar foarte plăcute. Şi dacă nu ţi le oferă arhitectura ori consumul, natura niciodată nu se va dezminţi: oricînd vei putea fi lăsat pe spate de un cer fabulos (cu nori, dungi, curcubeie, bleuri, rozuri şi indigouri) ori de o culme domoală dominată de o turlă de biserică deasupra ori înaintea vreunui oraş kitschios…