Din imaginarul matrimonial
Pînă tîrziu, în copilărie, nu prea mi-am pus problema căsătoriei. Știam din basme că, pînă la urmă, eroii rămîneau împreună și erau fericiți veșnic. Dar chestia asta mi-o reprezentam ca dragoste, nu ca nuntă.
Nu precum o uniune dorită și consimțită între două persoane sau personaje, care-și promit cerul și pămîntul unul altuia pînă la adînci bătrîneți. Pentru mine, la vîrsta aia, era de ajuns să înțeleg că Făt-Frumos și Ileana Cosînzeana, Cenușăreasa ori Albă-ca-Zăpada și Prințul, Doamna și Vagabondul, Jaune Tom și Musette ori O’Malley și Duchess rămîneau împreună pentru că se iubeau. Nu-mi puneam problema vreunei forme de conviețuire reglementate de reguli divine și umane.
Treptat, am început să percep și acest tip de uniune căscînd pur și simplu ochii la cei din jur. Erau destule cupluri care se perindau prin casa noastră, începînd, evident, cu cel al părinților mei. Dar, într-un mod ciudat, probabil din cauza nenumăratelor mitologii ludice pe care le practicam, părinții mei nu reprezentau, în ochii mei, o imagine matrimonială. Mai curînd erau ocrotitorii și partenerii mei într-o lume la intersecția dintre real și imaginar. Celelalte cupluri care veneau pe la noi, cei mai mulți dintre ei fără copii, îmi induceau mai curînd ideea de parteneriat: erau oameni cu meserii din aceleași sfere, care colaborau și în viața profesională.
Căsătoria, în viziunea mea naivă de pe la 8-10 ani, mi se părea mai curînd o întreprindere. Exista o legătură între cei doi posibili parteneri, dar aceasta consta în alăturarea unor oameni pentru a „presta” tot soiul de activități de supraviețuire, precum gătitul, măturatul, udatul grădinii, făcutul pieței... În această ordine a lucrurilor, bunicii mei erau aproape singurii adecvați conceptului. Imaginea lor excludea încărcătura romantică, punînd accentul pe cea pragmatică. Vedeam, pe scurt, căsătoria precum o formulă, în parteneriat, de supraviețuire nu lipsită de afecțiune: eram conștientă că între bunicul și bunica mea existau sentimente. Ca să le detectezi, însă, era necesară o oarecare subtilitate, trebuia să fii capabil să vezi pe sub bombănelile inerente fiecărei zile.
Definiția căsniciei, pentru mine, așa s-a configurat: o orchestră de bombăneli mai curînd benigne avînd pe fundal un șuvoi subteran de afecțiune, mai curînd reprimat decît manifestat. În timp, odată cu înaintarea spre adolescență, acestei imagini i s-a adăugat, în paralel, una a iubirii romantice. De prin basme și poezii a luat naștere un prototip al Zburătorului, fie el Făt-Frumos sau nu știu ce ființă supranaturală. Nu asta conta. Ci că avea, în imaginarul meu de atunci, cîteva trăsături bine definite, una dintre ele fiind absența.
Evident, nu era o absență totală, ci una parțială. Dar respectivul Zburător era mai mult absent decît prezent. De aici, într-o măsură, și pasiunea formidabilă a Fetei de Împărat pentru el: neputînd să-l aibă tot timpul, dorul și tînjirea constantă după el îl făceau, cu siguranță, mai interesant. Biata prințesă îl aștepta sine die, în buna tradiție a Penelopei. Între timp se mai păcălea cu treburile ei frivole de budoar, își mai pavoaza cînd iatacul, cînd propria persoană, ca să-i mai treacă de urît și să mai scurteze interminabilul sul al timpului pe care trebuia să-l stăpînească. Puținele momente în care se bucura de el erau mai mult un vîrtej decît o stare.
Și așa s-a conturat o a doua față a unei utopice căsnicii. Dacă ar fi fost să le lipesc pe amîndouă ca să iasă un întreg (ceea e cu mintea mea de atunci nu eram în stare să fac) ar fi ieșit următoarea struțocămilă: căsnicia este o conviețuire a două persoane care își împart treburile casnice fără prea multă grație, dar fără a fi lipsite de afecțiune. La care se adaugă un soi de tînjire romantică, cu oarecari pauze de interacțiuni reale.
Mai în glumă, mai în serios, cam așa vedeam eu căsnicia pînă pe la 14 ani. De pe la 15 ani încolo, în perioada liceului, am avut „norocul” să pun mîna pe niște romane din seria Mills and Boon, toate de dragoste și pasiune, care mai de care mai romantice. Cu ajutorul lor (și pentru asta îi mulțumesc prietenei care mi le-a împrumutat) mi-am perfecționat eu engleza. Schema paperback-urilor pe care le devoram în dormitorul meu din România comunistă se dovedea, în mare, următoarea: ea era o fată frumoasă, dar scăpătată. În principiu, de familie bună, dar care trebuia să-și cîștige singură existența. De cele mai multe ori se angaja, după modelul Jane Eyre, guvernantă în cîte un castel îndepărtat, unde nimeni altcineva n-avea chef să se ducă. Acolo, stăpînul domeniului era un tînăr – dar nu foarte – domn prezentabil, dar sălbatic. Mai bine zis, sălbăticit de-ale vieții valuri: ori de vreo nevastă care-l aiurise, gen Rebecca, ori de una prea bună, care-l părăsise din motive naturale.
Rolul eroinei e deja evident: îl domesticea pe sălbatic și și-l apropria. După care they lived happily ever after...
Împreună, desigur. Într-o căsnicie. Mai multe despre evoluția imaginarului matrimonial (pînă la revărsarea lui în realitate) în numărul viitor.