Dimensiunea caricaturală a capitalismului nostru

Urăsc momentele în care compania de telefonie mobilă îmi taie conversația în mijlocul ei pentru motivul că rezerva mea de minute de convorbiri s-a terminat. Sînt de foarte mulți ani în contact cu ei și nu cred că merit așa ceva. De fiecare dată îmi este jenă să explic interlocutorilor că „nu mai am minute“ și din această cauză convorbirea noastră a fost întreruptă. În același timp, din motivele pe care am să le expun mai jos, nu doresc să fiu legat de ei printr-un abonament care presupune existența unui contract semnat și parafat în interiorul căruia pot deveni realmente sclavul unor oameni și al unei firme despre care nu știu nimic. Este clar că cei de acolo procedează așa tocmai pentru a mă îndemna, în mod subtil, să trec la abonament. Nu le convine starea mea de consumator provizoriu și independent de servicii și atunci cînd mă prind, mă sancționează. Nu voi trece la dependența abonamentului tot din cauza unei pățanii cu altă companie de telefonie mobilă.

Cu mai mulți ani în urmă, am intrat într-un magazin de comercializare a telefoanelor mobile pentru a-mi cumpăra un telefon, dar și pentru a intra ca abonat într-una dintre rețele. Oamenii m-au întîmpinat cu amabilitate. Pentru noi, care am trăit în comunism o bună perioadă a vieţii, este greu să explicăm cît de mult contează amabilitatea celui care te servește într-un magazin sau într-un restaurant. Ca tot omul, nu aveam de gînd să citesc cu atenție textele scrise cu litere foarte mici din contractul pe care urma să-l semnez. De asemenea, nu aveam de gînd să merg cu acest contract la un avocat sau la o casă de avocatură celebră, pentru simplul motiv că sumele ce urmau să intre în parteneriatul meu cu societatea de telefonie mobilă erau mici și nu meritau atîta atenție. Așa credeam eu atunci. După cum bănuiți, viața a bătut filmul și în acest caz, sau mai bine zis faptele au bătut imaginația mea simplă de om obișnuit. Dar să continuăm. Fără a citi ce scrie în contractul despre care vorbeam, am întrebat totuși vînzătoarea dacă, în regimul obișnuit de, să zicem, zece apeluri pe zi – cam atît vorbeam, deoarece lumea din jurul meu nu era prea numeroasă – pot plăti mai mult de o sută de lei pe lună. Din experiențele anterioare, credeam că mă pot încadra în acest trafic de convorbiri și în această sumă. Prima factură, din prima lună, a fost și primul șoc. Cum anticipasem, convorbirile nu depășeau o sută de lei, numai că pe factură era trecută suma de 250 de lei. Restul era reprezentat de tot felul de servicii de conectare, luare în evidență, deschidere de cont și de tot felul de comisioane pe care nu credeam că cineva le poate inventa și că mi le-ar fi prestat. În urma unei discuții cu un angajat al lor, am aflat că așa se procedează cu toată lumea, că sînt niște jefuitori și că aș face bine să plec cît mai rapid din rețeaua respectivă pentru că așa mi se va întîmpla în fiecare lună. Am încheiat relația cu ei în termeni de dușmănie mută, pentru că nu știam că sînt obligat (prin contractul pe care nu-l citisem cu atenție) să stau la ei în rețea cel puțin 12 luni. Plecarea m-a mai costat încă 500 de lei, așa că aventura mea scurtă m-a costat cam 200 de euro. Nu știu dacă este mult sau puțin, nu despre asta vreau să vorbesc. Este clar însă că pentru compania respectivă au fost bani pentru care nu a depus nici un efort.

În șirul faptelor care nu-mi plac la capitalismul nostru sînt și reclamele pentru copii și care folosesc copii. Se întîmplă asta pentru că vocile acestora sînt deformate sinistru de actori ratați sau care nu știu ce vor să facă. Nu-mi plac aceste reclame pentru că vocea copiilor nu poate fi niciodată imitată, dar și pentru că știm cu toții că nu copiii plătesc, deci nu ei sînt consumatori direcți. Acest lucru se întîmplă prin intermediul părinților lor, care sînt cei vizați și victimele acestor reclame. Ei sînt cei trași de mînecă în magazin de către copiii lor pentru a le cumpăra un produs sau altul, tot felul de prostii despre care copiii lor nu știu nimic. Mi se pare sinistru ca reclamele să umble chiar și la mințile unor ființe nepregătite pentru a selecta și a analiza, pentru a-și asuma calitatea de consumator conștient, care sînt copiii noștri.

Urăsc ideea că cineva poate veni să-mi ia contorul de gaze sau de electricitate dacă nu am plătit sau nu am putut plăti factura la timp. Poate că nu am bani sau poate că în luna respectivă am uitat să opresc bani pentru asta. Cum să-ți imaginezi o situație în care o familie să rămînă în frig în mijlocul iernii pentru că nu are bani să plătească gazele sau electricitatea? Companiile respective nu ar trebui să-și asume și niște pierderi planificate, așa cum își asumă și profituri planificate? Știu că în țările civilizate ale lumii asta nu se mai întîmplă și că există sisteme sofisticate de contorizare și de achiziționare a serviciului care nu mai presupun smulgerea contorului din perete, dar iată că, la noi, nimeni nu dorește să treacă dincolo de sălbăticia unui asemenea gest. Ca să nu mai vorbim că nu pot realmente să citesc o factură de curent electric pentru că nu înțeleg nimic din ea. Este o înșiruire enormă de cifre și de cuvinte fără sens. Ideea că ești prizonierul lor și că viața ta imediată depinde de ei devine una neliniștitoare, care naște mari întrebări despre sensul lumii pe care am inventat-o, dar pe care în mod cert nu o dorim așa.

Sînt împotriva ridicării de pe stradă a mașinilor, dacă ai parcat greșit. Sînt de acord că există foarte mulți inconștienți printre noi, oameni care își parchează mașina pe șinele tramvaielor sau în stațiile autobuzelor. Evident că cineva trebuie să aibă libertatea, prin lege, de a muta aceste mașini, adică de a le deplasa cîțiva metri sau zeci de metri mai încolo. Dar de aici și pînă la a ridica mașinile tuturor celor care nu parchează regulamentar este o cale foarte lungă. Mai ales că asta se întîmplă în condițiile în care numărul mașinilor este de cîteva ori mai mare decît numărul locurilor de parcare. Este de bun-simț că, în asemenea condiții, măsura capătă un caracter aleatoriu și abuziv. Aleatoriu pentru că niciodată nu vor putea fi ridicate toate mașinile parcate neregulamentar (iar prostul fudul, inconștient și arogant care parchează pe liniile de tramvai va continua s-o facă), și abuzivă pentru că posesorul acelei mașini poate să aibă în același timp o urgență și are nevoia de propria sa mașină, pentru care a plătit bani grei. Este cert că în spate se ascund interesele unor „capitaliști“ ridicători de mașini, oameni care fac averi din a „fura“ de pe stradă mașinile semenilor lor. Este o fractură de logică aici. Plecăm de la constatarea că unii oameni trebuie să aibă mașinile mutate pentru că fac rău traficului și luăm o măsură împotriva imensei majorități a posesorilor de mașini care practic intră sub incidența măsurii, fiind de bună-credință, pentru că pur și simplu nu au unde parca.

Nu-mi place ideea că mergi pe stradă într-un oraș aglomerat al patriei și, dacă te apucă nevoia de a merge la toaletă, trebuie să plătești pentru asta. Chiar dacă sumele nu sînt mari, ideea în sine mi se pare de un sinistru absolut. Și dacă nu ai banii respectivi? Faci pe tine? Sau mergi la primul bar pe care îl vezi? Și dacă acolo patronul a pus un afiș că au dreptul la WC doar consumatorii? Trebuie ca mai întîi să bei o cafea? Și totuși, dacă nu ai nici un ban în buzunar? Asta cu plătitul la WC mi se pare una dintre cele mai sinistre afaceri puse la cale de tot felul de oameni, în cîrdășie cu tot felul de autorități alese. Acolo mergi din necesitate, nu mergi de drag, adică să mănînci sau să bei ceva (iertați-mi cinismul). Am inventat o lume în care și mersul la WC este pe bani. Despre asta vorbim.

De asemenea, trebuie să mai spun că nu-mi plac somațiile si amenințările nesfîrșite pe telefonul mobil, ca și miile de reclame la tot felul de produse care îmi vin pe adresa personală de e-mail, deci iarăși pe telefonul mobil. Ba că trebuie să plătești nu știu ce factură, ba că trebuie să plătești nu știu ce rată la bancă, ba că nu știu ce s-a mai inventat, o pastilă-minune care nu știu ce mai face, dar trebuie să citești cu atenție instrucțiunile de folosire. Știu că am de plătit facturi, iar telefonul mobil este contactul meu personal cu lumea, nu un instrument de tortură aflat la dispoziția birourilor de marke­ting din multinaționale. Nu există nici un respect față de noi. Să mai vorbim despre bancherii aroganți și hoți care pur și simplu s-au purtat în România ca într-o junglă? Sau doriți să vorbim și despre facturile la energie electrică în care, pentru a le înţelege, ar trebui să-ți dai, pe bune, un doctorat? Nu cumva le complică tocmai pentru a-și ascunde hoția?

Mai presus de toate, sînt ne­mul­țumit de indiferența instit­uții­lor statului în fața unor asemenea abuzuri. Statul roman are două fețe. Este imediat lîngă tine cînd nu ai nevoie de el (adică vine repede și-ți aplică o mie de amenzi cînd faci ceva rău) și este foarte departe de tine cînd ai nevoie de el. Este corupt, cinic și indiferent. Din bună intenție și pentru că știm ce înseamnă comunismul, ne-am obișnuit să apărăm lumea liberă fără a o mai analiza cu atenție. Capitalismul nostru românesc este o caricatură și va rămîne așa dacă statul nu va lua în serios și apărarea cetățenilor săi.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: TaxCredits, flickr