Dilema, la începuturi

Cînd am văzut un număr din Dilema, cred că era printre primele, prin 1993, am știut că asta este. Că, în sfîrșit, am găsit o gazetă care arată altfel decît celelalte, care nu are doar politică, nu e încrîncenată, are stil, umor și nume dintre cele care nu erau strict jurnalistice, ci mai curînd literare și academice. Am știut, aproape instantaneu, că acolo aș putea să lucrez.

Pînă atunci, îmi găsisem cu greu locul, pentru că făceam parte din categoria celor care terminaseră Filologia și care descoperiseră că nu voiau să fie profesori. În primii ani de la revoluție, cînd totul era la început, îți puteai permite, pentru prima dată după mulți ani de comunism și repartiții fixe, să-ți alegi cariera și viitorul. Totul se deschidea și, deși facultatea pe care o făcusem, oricît de fermecătoare, pe de o parte, și profundă, pe de alta (și aici mă refer în special la orele de latină), nu-mi oferea o calificare punctuală, aveam privilegiul să pot alege. Să fiu liberă și să fac ce vreau cu viața mea: chiar să decid între a rămîne în țară și a pleca.

Așa că, de pe tava sclipitoare ce mi se oferea, am început să aleg și eu, mai la întîmplare, mai în cunoștință de cauză, cîte o posibilă meserie. Am predat un an la o universitate particulară și nu mi-a plăcut deloc. Am încercat vreo două săptămîni să fiu profesoară la un liceu, unde procedurile și rutina m-au făcut să renunț rapid. Am încercat să colaborez la Televiziunea Română, punînd stupide întrebări despre „limba noastră“ pe stradă și mi s-a părut o plictiseală epuizantă. Am început să investighez tuberculoza la vaci și mișcările sindicale la România liberă și mi-am dat seama că n-am nici o legătură cu nici una dintre ele. Am refuzat, din start, să fac revista presei, să fiu secretară, bibliotecară și traducătoare.

Cercul se strîngea din ce în ce mai tare, noroc că descoperisem că-mi place să scriu reportaje sau, mai curînd, feature stories: deși habar n-aveam de vreo regulă, știam că mă interesează subiectele care nu sînt senzaționale și de actualitate, oamenii „mici“, asemenea fiecăruia dintre noi, pînă la urmă, aparent insignifianți, dar, de fapt, cu toții avînd o poveste. Mă fascina să cunosc lumea în diversitatea ei prin poveștile altora: să intru, pentru puțin timp, în ogrăzile lor, ca apoi să le returnez universului main-stream într-o formă pînă la un punct obiectivă și, pînă într-altul, învăluită în umor și duioșie. Nu-mi păsa de actualitate, de senzațional și nici de celebritatea interlocutorilor, ci de temele general umane.

Cînd descoperisem Dilema, tocmai asta mă atrăsese la ea: temele general umane, filozofice, sociale, culturale, care nu erau de actualitate (deși uneori se mai întîmpla și asta), precum Înjurătura, Orgoliul, Bunele maniere. Că cei care scriau la ele nu erau (doar) numele momentului, ci și altele, poate mai valoroase, dar mai puțin cunoscute. Precum și faptul că exista mereu, la Dosar, și cîte un material cu oameni simpli, de pe stradă, cu o legătură într-un fel sau altul cu tema: fie că respectivii aveau o meserie legată de ea, fie că, pur și simplu, răspundeau la niște întrebări privind subiectul ales. Și-mi mai plăcuse că multe dintre teme erau tratate cu umor, dar nu umorul acela direct, grosier, ci unul fin, implicit, suficient să nu se transforme totul într-un căscat.

Cînd am ajuns de-adevăratelea la Dilema, care nu era încă veche, tot prin ’93, am avut onoarea să-i cunosc pe Lena, Tita (Chiper) și dl (Radu) Cosașu. Lena era Magdalena Boiangiu, „eminența cenușie“ a revistei, care, practic, m-a-nvățat tot ce știu ca jurnalist. Ea trăise în perioada comunistă, dar se formase citind, printre altele, și presa străină a vremii, care cu greu putea fi achiziționată pe vremea lui Ceaușescu. Citind presa străină, dar și aproape tot ce mișca din literatură, eseistică, memorii.

Una dintre părțile bune și atipice ale redacției Dilemei era tocmai asta: membrii ei nu se formaseră jurnalistic, erau oameni de cultură, cu o cultură generală vastă și-n ale căror stiluri se reflecta tocmai asta. Nu nimerisem într-un mediu sec jurnalistic, ci într-unul cultural: ca să faci față ședințelor de redacție, trebuia să vii, nu doar la figurat, cu bibliografia citită. Nu doar ca să iei cuvîntul, ci ca să înțelegi despre ce se vorbește și care sînt referințele.

Cel puțin pentru mine, care, alături de Andrei Manolescu, eram cea mai tînără de acolo, așa era. Mă duceam la ședințe cu emoție, plină de îndoieli dacă și cum aveam să fac față. Mai ales că, de destule ori, era prezent acolo și Andrei Pleșu, pe care, pînă atunci, îl considerasem mai curînd o bibliografie decît un personaj real și nu-mi venea să cred că stătea, în carne și oase, la aceeași masă cu mine.

Cînd se discutau numerele noi, speram și mă luptam să fiu inclusă în ele, măcar cu tradiționalul vox pop (pe atunci, aiurea numit „sondaj“) în Cișmigiu. Nici acela nu era puțin lucru, trebuia să pîndești oamenii prin tufișuri și să le pui întrebări meșteșugite la tema săptămînii. Dar despre asta, într-un număr viitor.