Dialogurile prieteniei
Editura Humanitas a scos pe piață, acum cîteva luni, o carte intitulată Dialoguri de duminică. Convorbitorii sînt Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Din punctul meu de vedere, atmosfera generală a cărții e colorată nostalgic. Paginile ei reanimă o epocă și un stil, în care vorbele și gîndurile schimbate între partenerii unui dialog ilustrează încă o exigență de cultură, onestitate, inteligență, umor, autoironie și, nu în ultimul rînd, o amicală, rodnică politețe. Un „manual de supraviețuire“, pe fundalul masacrului produs astăzi în spațiul comunicării, de o școală fărîmițată de reforme anapoda, de vulgaritatea și incultura din mass-media și din mai toate instituțiile statului. O carte care mărturisește existența, peste timp, a celor nevăzuți și neștiuți, a „nevedetelor“ normale, educate.
Textul ar putea deveni, cred, un fertil punct de plecare pentru strădaniile învățămîntului românesc. Îmi pot imagina lesne zeci de prilejuri în care cartea ar putea fi folosită cu ingeniozitate, ca materie de dezbatere. Îmi pot imagina, de exemplu, cîteva consistente ore de dirigenție pe temele cuprinse în paginile volumului: de ce citim, cum vorbim, despre frică, despre calomnie, despre speranță sau despre umor. Cum ar suna o oră de stat la taclale sub semnul acestui citat: „Cărțile sînt felul oamenilor de a avea aripi“ (A.P.); sau „Opțiunile mele de viață devin astfel (citind, n.m.) de sute de ori mai mari decît în cazul celor care nu citesc“ (G.L.) ori „În felul ăsta cărțile devin instrumente existențiale, unelte de trăit“ (G.L.). Odată cu eventuale dezvoltări de substanță, însăși arta de a dialoga ar putea fi o țintă utilă.
Consistente ore de educație civică ar putea porni de la dezbaterile autorilor despre calomnie sau despre toleranță și intolerabil: „Toleranța este mai degrabă administrarea convenabilă a unui dezacord“ (A.P.), „Aici cred că începe intolerabilul, cînd celălalt îți uzurpă valorile. Cînd devine intolerant cu valorile tale“ (G.L.), „Celui terfelit prin calomnie nu‑i rămîne decît să se țină aprig, în interiorul său, cu mîinile agățate de adevăr“ (G.L.).
Și pentru orele de limba și literatura română, dialogurile celor doi autori oferă un bogat „material didactic“: „Chipul nostru interior este modelat de limbă. Felul în care arăți pînă la un moment dat cade în răspunderea naturii. Dar cum arăți tu, de la o vîrstă încolo, spiritualicește vorbind, după ce ai consumat o parte din rezervele limbii, depinde de tine“ (G.L.), „Limbile pot muri și sîntem vinovați dacă ele mor sub ochii noștri și din cauza noastră“ (A.P.), „Eul propriu trăit ca un «absolut» devine o obsesie și, pînă la urmă, o otravă“ (A.P.).
Dar cartea mai are și destule alte posibile „moduri de întrebuințare“ într-un demers pedagogic cu pretenții: din paginile ei se pot lesne selecta bibliografii esențiale pe diverse categorii de vîrstă, domeniu, interes personal. Întîlnim, printre rînduri, modele umane din felurite zone sociale, modele cunoscute sau mai puțin cunoscute. Elevii pot afla detalii, întîmplări, fapte mai puțin accesibile publicului larg, despre oamenii importanți ai lumii. Dar și despre „cei neștiuți“. Cartea este un mic bazar de povești din vremuri de mult trecute sau din zilele noastre, de isprăvi excepționale sau mărunte, o colecție de portrete creionate într‑un limbaj riguros și destins, expresiv fără afectare, îmbinînd cu îndemînare precizia cu umorul.
Ca orice carte adevărată, cartea aceasta trimite și spre alte cărți, din substanța cărora s-a hrănit. Dialogurile de duminică ale lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu invită, la rîndul lor, la un dialog „fără frontiere“, de fiecare zi, cu universul febril al bibliotecii, dar și cu inepuizabilul depozit de idei, experiențe și afecte al lumii.
Nu în ultimul rînd, cartea se dovedește a fi un manual cu totul și cu totul original „despre prietenie“. O prietenie în care cuvintele alese, generozitatea, inteligența transformă contrariile și opozițiile firești în construcții benefice pentru „cetate“: „Aș spune că frumusețea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viață avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, și cred că ăsta e și sensul dialogurilor pe care le-am încercat și care acum, cînd sînt sub ochii noștri și se transformă în carte, mi se par mai bune decît noi“ (A.P.).
Maria Iordănescu este psiholog.