Dezvrăjiri și revrăjiri
Mereu mi-am creat sau, mai bine zis, s-au creat tradiții în zilele de dinainte de Crăciun. Chiar și în vremea lui Ceaușescu, cînd decembrie se numea „Luna cadourilor“ și cînd Crăciunul de serba de Anul Nou. Cu atît mai mult în tumultuoșii ani ’90, cînd străzile deveneau, mai ales de sărbători, un paradis al tarabelor. Și apoi în anii 2000, cînd am trăit cam pentru prima dată mirajul consumului instituționalizat.
Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea la televizor despre „Luna cadourilor“, din cîte îmi amintesc. I se făcea un soi de reclamă, cîtă reclamă se putea face pe vremea aceea. Dar televizorul, în ciuda programului lui redus, tot avea impact asupra creierelor și inimilor noastre necoapte de atunci. De asta revelioanele prezentate acolo ne apăreau drept „magice”, în ciuda kitsch-ului și stupizeniei lor. Iar cadourile din luna cu același nume păreau gata ieșite din atelierul elfilor despre care oricum habar n-aveam la vremea aceea.
Asa cum am mai scris, existau, și pe atunci, cîteva magazine cu ceea ce-mi place să numesc mici obiecte inutile. Sau aproape inutile, mici obiecte să zicem neesențiale, de care te-ai putea dispensa nu doar pe o insulă pustie, ci cu atît mai mult în propria casă, care e sufocată de ele. Dar mie mi-a plăcut mereu să le aleg pe acelea drept cadouri, pentru că darul de sărbători mi se părea ceva ludic, și nu utilitar. Iar cumpărarea lui o joacă și o bucurie, și nu o chestiune de ordin practic. Nu voiam să mă situez în registrul obligatoriu și serios și în povestea asta.
Poveste care a început pe la 13 ani, cînd am aflat – tîrziu, ce-i drept, foarte tîrziu – că nu Moș Crăciun îmi aduce cadourile pe care le primeam de obicei în noaptea de 24 decembrie, ci părinții mei mi le aduc. Crezusem cu pasiune și fără urmă de îndoială pînă atunci, la fel cum crezusem, cînd aveam opt ani și mama îmi spusese că se lucrează la elixirul nemuririi, că nu e cazul să mă tem de moarte. Lumea magică și mitică în care mă crescuseră ai mei fusese aproape în toți anii aceia reală pentru mine. Nu o luasem ca pe o poveste, ci ca pe un fapt. Trăiam într-un illo tempore propriu familiei mele în care chiar mă simțeam ferită de rele și-n care orice părea posibil. Și prezența Zînei Mării cu cadouri pe lămpile hotelului din Mangalia. Și cea a ursului Nounours cu scrisori din pădure și de la Cota 1400 la cantina Casei de creație de la Cumpătu. Și a lui Donald Rățoiul, sub forma unor alte scrisori de la prietenii noștri Reta și Vadic. Și găsirea unei comori în crăpătura zidului din stația tramvaiului 12 de la Cuțitul de Argint, comoară care, de fapt, consta în niște hîrtie creponată colorată, luminată mai altfel, dar privită cu alți ochi.
Traiul într-o asemenea lume, în paralel cu cea de la școală, în care ne făceam că mormăim imnul în fiecare dimineață și scriam compuneri despre „vitejia poporului român, stîncă de veacuri în fața năvălitorilor...”, mă făcuse să mă îndoiesc mai puțin de lucrurile improbabile și chiar imposibile decît de cele reale, dar nu prea pe gustul meu. Așa că, pe scurt, nu pusesem niciodată la îndoială identitatea Moșului, deși unchiul meu, Radu, așa cum am mai scris, pleca în fiecare seară de Ajun pe la orele 21 să cumpere vodcă, iar Moșul apărea mereu la puțin timp după aceea. Doar că, într-o dimineață, nu știu cum s-a întîmplat, probabil că pur și simplu venise timpul, și așa întîrziat, al dezvrăjirii, am văzut cadourile, reglementar ambalate, în cămara de pe holul din fața camerei mele. Aproape că nici văzîndu-le nu-mi venea să nu mai cred, dar, totuși, realitatea devenise prea vizibilă, mă trăgea insistent de mînecă, așa că m-am dus să-i întreb pe ai mei.
Care nu au negat, ci mi-au explicat. Nu știu ce și cum s-a produs atunci, probabil că am vrut, cu orice preț, să nu „cad pradă” unei dezamăgiri și nici să nu spulber de tot un mit de care ne bucuraserăm cu toții atîția ani. Așa că n-am făcut o dramă și am hotărît, cu acordul alor mei, să mă fac eu Moș Crăciun de atunci încolo. Chiar să mă îmbrac în Moș, s-a descoperit că aveam și o mască cu barbă prin casă, și o căciulă, și să împart cadouri membrilor familiei, părinților, unchiului meu, bunicilor. Mi s-a părut cumva în firea lucrurilor că, dacă tradiția nu mai vine de undeva din lumea nevăzută, s-o continui eu din cea mai puțin poetică, dar reală.
Așa că, începînd chiar din acel an, cu bani de la părinți, evident, dar nu mulți, căci, de fapt, nu era nevoie, am purces pe unde m-a dus capul să-mi umplu sacul. Capul m-a dus acolo pe unde pașii unui copil de 13 ani oricum îl mai duseseră, și anume la librărie. Mai bine zis, în secțiunea de papetărie. Căci magazinele de mici obiecte inutile care mă pasionau pe mine pe vremea aceea cam astea erau: librăriile și tutungeriile. La librărie, întotdeauna în „Luna cadourilor“ apăreau fascinantele agende. Cel puțin mie, uneia, la vremea ceea, așa mi se păreau. Cu o hartă a lumii și alte informații utile la început și ca un fel de anticipare a faptelor mărețe care mă așteptau în anul ce se pregătea să vină.
Mai multe despre asta în articolul viitor.