Deşteaptă-te, române!... Sau mai bine nu?
Este extrem de puțin probabil ca vreunul dintre cronicarii care vor merge, pe 14 octombrie, la noua premieră a Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploiești să sesizeze vreo omisiune de pe afișul spectacolului. Cu atît mai puțin spectatorii. Probabil că nu ar fi observat o nici… absenții: Alexandru Cosmin Vasile și Florian Stănescu Lite. Obișnuiți să nu fie băgați în seamă, cei ce contribuie la realizarea unui spectacol „doar“ prin realizarea sound, respectiv a light design ului nu ar fi avut nici o reacție. A sesizat-o Theo Herghelegiu, cea care a regizat spectacolul și a alcătuit și lista cu numele pe care le voia, în mod absolut legitim, pe afiș. Și care s-a apucat să facă cercetări. A reușit să urmărească o vreme zborul pisicii (deși moartă, ea mai zbura, vorba unui banc de pe vremuri), între secretariatul literar și autorul graficii. La un moment dat, însă, pisica a dispărut de pe ecranele radarului. Unde? Păi, acolo unde dispar de obicei pisicile moarte. Decolată parcă din intriga comediei cu accente de psycho-thriller Craca de la miezul nopții a austriecei Catherine Aigner despre care e vorba aici, dar amintind și de Crima din strada Lourcine a lui Labiche, respectiva pisică nu se putea face nevăzută decît în locul magic care e biroul directorial. De acolo, afișul a plecat direct în tipografie. Elementary, nu-i așa?
(Desigur, conform protocolului, forma finală a afișului trebuia avizată și de regizorul spectacolului, care e de presupus că s-ar fi luptat aprig pentru ca numele celor doi colaboratori să rămînă la locul lor. Dar, dacă se întîmpla așa, mai ajungeau ei în Dilema veche?) Bine antrenați în materie de dileme, cum sînteți, veți pune o nouă și pertinentă întrebare: de ce ar vrea un director ca doi dintre creatorii spectacolului să nu figureze pe afiș? Habar nu am. Dar pot să speculez.
Poate că dna Mihaela Rus, ajunsă de curînd managerul instituției, a vrut să și marcheze teritoriul. Un impuls firesc la speciile aflate mai jos pe scara evoluției, întîlnit și la oameni, mai ales în zonele sociale unde brațul legii ajunge mai greu. Poate că, pornită ea însăși de pe o poziție mai modestă, aceea de actor-mînuitor, nu a dorit să dea nas unui simplu sunetist și unui simplu luminist. Dacă-i așa, avem de-a face cu o combinație clasică de frustrări, accese de autoritate și așteptata dispariție-n ceață. Asta, presupunînd că de vină nu ar fi anglismele care nu și-au găsit încă un echivalent în limba noastră: sound design și light design.
Acum, însă, vreți să știți ce legătură există între omisiunea de pe afiș, Mihaela Rus și imnul național. O s-o faceți singuri, după ce am să povestesc scena cu imnul. Nu de alta, dar, dacă ajungeți cumva la spectacol, n-o să mai aveți ocazia s-o vedeți. La un moment dat, Odilo, un personaj cu pusee paranormale, este în același timp telespectator și… televizor. Știți cum vine asta, căci nu sînt puțini cei care s-au identificat de mult cu magicul aparat. Așa că Odilo utilizează telecomanda asupra propriei persoane care e și televizor. Și chiar prinde posturi. Cînd televizorul Odilo cîntă cîteva versuri din imnul american, sala știe că televizorul Odilo a prins un canal de peste Ocean. Cînd intonează „Marseieza“, în spectatori se învîrtoșează francofonia. După care protagonistul începe să cînte „Deșteaptă-te, române“. Un scurt frison suspendă publicul într-o apnee colectivă: carevasăzică, există totuși și România pe harta lumii?! Se pare că da. Poate chiar și Ploieștiul? Aplauze la scenă deschisă, zîmbete, rîsete. O fi aplaudat și EA? Ca director, s-ar cuveni să te bucuri cînd lumea aplaudă o nouă producție a teatrului pe care-l conduci.
Ei bine, începînd cu premiera, momentul acesta nu va mai fi jucat. Spre deosebire de dispariția numelor de pe afiș, dispariția imnului din spectacol a fost ordonată pe față de dna Rus. Aceasta i-a cerut șefului secției de revistă (unde a fost produs spectacolul), și totodată interpretul lui Odilo, dl George Frîncu, să nu mai cînte imnul. Altminteri, ea va interzice spectacolul. Argumentul ei: legea pedepsește luarea în derîdere a acestui însemn național. După ce am fost la avanpremieră, pot să vă spun că dl Frîncu pare un bun român. Cel puțin după trăirea și talentul cu care cînta imnul. Este și un bun actor. Prin urmare, ceea ce a jucat el, în scena respectivă, nu putea fi interpretat atît de eronat – ca batjocorire a unuia dintre însemnele noastre naționale. Și, chiar dacă se va fi considerat că imnul a fost cîntat într-un context satiric, nu există nici un alineat, în legislația noastră, care să interzică asta. Am parcurs cu toată atenția Legea 75/1994 și Hotărîrea 1157/2001, ambele referitoare la imn, la împrejurările în care acesta se cîntă sau nu. De fapt, fără „sau nu“: nu sînt menționate împrejurări și moduri în care acesta să nu se cînte.
Asta înseamnă că dna Rus fie n-a înțeles legea, fie a blufat. În primul caz, ea nu s-ar face vinovată decît de un IQ modest; n-ar fi o vină, dar ar fi incompatibil cu o funcție de conducere. În cel de-al doilea – mult mai probabil, totuși –, trebuie să ne întrebăm ce sau cine a determinat-o să scoată momentul cu pricina, compromițînd o scenă care consta din intonarea, la rînd, a celor trei imnuri. Cum oficialitățile nu sînt invitate decît la premieră, e puțin probabil ca amputarea Crăcii să fi fost rezultatul unei indispoziții patriotarde a vreunui organ local. Deci, dacă acest act de cenzură nu a fost dispus de sus, înseamnă că direcțiunea teatrului l-a făcut ca măsură profilactică. Nu cumva să supere pe cineva din Primărie. Că o astfel de intervenție abuzivă, cîtuși de puțin motivată artistic, este umilitoare pentru creatorul spectacolului, pentru întreaga echipă, pare să fie un „detaliu“ la care impetuoasa directoare nu s-a gîndit. Sau… s-a gîndit?
Sigur e că ea nu s-a gîndit și la sensul unui ordin pe care l-a dat după vizionare. Atunci, dna Rus a cerut să fie scurtate… heblurile. Acele mici intervale de întuneric – umplute cu muzică în spectacol – de care au nevoie actorii pentru a-și schimba costumul. Dacă finalul unei scene i a surprins în pijama, iar în următoarea pleacă dimineața la serviciu, ne așteptăm să i vedem îmbrăcați corespunzător. Dacă heblul e prea scurt, ei ar trebui să plece în sacou și chiloți, de pildă. Întrucît stupoarea produsă de această cerere a fost interpretată drept ezitare, a venit și o amenințare: „Dacă nu le scurtați, nu dau drumul la spectacol!“, i-a transmis ea regizorului prin șeful de sindicat, pus în postura de plutonier-major.
Că cenzura nu a dispărut odată cu căderea lui Ceaușescu se știe. Ea există în varii forme, adeseori comentate și analizate în media. Cea care s-a manifestat la acest spectacol e, probabil, cea mai răspîndită în teatrul românesc: cenzura din slugărnicie. Ea e cultivată de acei conducători de instituții care, nesiguri pe competența lor profesională, se bazează pe bunăvoința celor cu ajutorul cărora au luat așa-zisele concursuri de manager. Desfășurate în așa fel încît toți cei implicați să fie acoperiți legal. Este motivul pentru care teatrele noastre de repertoriu nu au o concepție repertorială, o identitate inconfundabilă, o strategie culturală. Și vor spectacole ușurele, care să nu depășească nivelul de înțelegere al celor care răspund de cultură în urbe. Care să nu le tulbure acestora confortul intelectual ori să le zgîndăre sensibilitățile. Lipsa de competență e compensată prin obediență față de șefi și exces de autoritate față de subalterni.
De ani buni, cam de cînd directorii de teatru au devenit manageri și-și ocupă posturile prin concursuri desfășurate într-o legalitate aparentă, asistăm la o degradare constantă a calității profesionale și umane a celor ce ocupă aceste posturi. Așa s-a întîmplat la Ploiești, așa s-a întîmplat, cu cîteva excepții, și în celelalte teatre din țară. Ca să ajungi director de teatru, ți se cer cunoștințe de legislație, de management, de finanțe. Nimeni nu te pune, în schimb, să menționezi măcar cinci nume de dramaturgi contemporani importanți de pe planetă. Sau de regizori europeni care au dat tonul în ultimul sfert de secol. Ca să nu mai vorbim de scenografi, coregrafi, curente, piață teatrală internațională… Iar cei care te-au înscăunat îți cer apoi – pe lîngă ascultarea pe care s-a înțeles, încă dinainte de concurs, că le-o datorezi – comedie și, eventual, actori care să recite la monumentul din fața Primăriei în varii ocazii.
În țările normale, există o veritabilă piață a directorilor de teatru. Aleșii locali răspunzători de teatru îi urmăresc pe directori încă din momentul în care aceștia ajung să conducă teatre mici. Dacă, după două-trei stagiuni, teatrul cel mic a început să fie băgat în seamă, își face apariția reprezentantul unui oraș mai important, cu un teatru mai bun, cu un buget mai mare și încep negocierile pentru ca, după expirarea contractului, respectivul director să se mute la acesta din urmă. Fără vreun concurs, fără farafastîcurile cu care, la noi, se acoperă matrapazlîcurile tradiționale. Presa începe să publice, pe rînd, zvonuri, relatări și apoi interviuri cu viitorul director.
Actul de cenzură de la Teatrul „Toma Caragiu“, pe lîngă grava ofensă adusă artiștilor, trădează graba cu care noua directoare ține să-și manifeste autoritatea ilicită și zelul de a ghici dorințele celui ce i-a dat postul. Întîmplător, el vizează scoaterea imnului nostru dintr-un spectacol. Poate că are dreptate. Ar trebui să renunțăm la imnul ăsta. Nu doar pentru că, așa cum constata Andrei Pleșu în Dilema veche din septembrie 2011, textul este departe de a ne transmite vreo dispoziție tonică. Sau pentru că e, cum mi-au șoptit prietenii muzicieni, probabil singurul compus într-o gamă minoră. Ci și din cauza ineficienței lui. De un sfert de secol ne tot îndeamnă, zadarnic, să ne deșteptăm. Sîntem tot mai adormiți, mai obedienți, mai lingăi, mai stupizi. O demonstrează, printre multe altele, printre prea multe altele, și noua conducere a teatrului ploieștean.
Victor Scoradeț este critic de teatru.
Foto: adevarul.ro