Despre un puști

Sometimes I forget that I’ve aged. / Uneori uit că am îmbătrînit.

Felul în care începe cartea lui Dave Grohl, The Storyteller, ar putea funcționa drept motto al rubricii de față. Mi-am comandat volumul în limba engleză, acum doi ani, nerăbdătoare să văd ce aș putea afla nou despre Kurt Cobain. Nou și poate mai autentic decît ce am văzut în filmele despre viața lui (Montage of Heck, Soaked in Bleach și Last Days) sau decît am reținut din interviurile cu și despre Nirvana pe care am reușit să le găsesc. Grohl e un povestitor prin vocație și nu dezamăgește – părțile despre Cobain sînt emoționante și atent scrise, urmărind firul narativ de la începuturile trupei, cînd, practic, mureau de foame, pînă la momentul difuzării clipului Smells Like Teen Spirit de către MTV, care le-a adus, peste noapte, o popularitate de neimaginat în zilele noastre, și încheind cu succesiunea de evenimente nefericite din prima parte a anului 1994, culminînd cu moartea lui Cobain. Au fost doar trei ani în care a cîntat în trupă, dar titulatura de „tipul de la Nirvana” i-a rămas pe viață, ceea ce nu pare să-l deranjeze. 

„Puștiul ăsta are suflet”, spunea Bob Dylan despre Kurt. Între poveștile preferate ale trupei Nirvana era cea în care Jon Bon Jovi își pusese o cămașă în carouri și îi ceruse unui fotograf să-l facă să arate precum Kurt, iar Slash declara într-un interviu că, de la primele acorduri pe care le-a auzit din Smells Like Teen Spirit, și-a spus: e ceva diferit! Era, de fapt, și obsesia lui Cobain, să fie diferit. Pînă la cei doar 27 de ani pe care îi avea cînd a dispărut (folosesc și eu, precum Dave Grohl, cuvinte cum sînt „plecare” și „dispariție”, niciodată „sinucidere”), a dovedit o incredibilă maturitate în luările de poziție legate de problemele sociale ale vremurilor sau privind egalitatea între rase sau sexe și multă înțelegere pentru diferite orientări și preferințe. Le-a cerut celor care fac discriminări de orice fel să nu vină la concertele Nirvana. Taxa nepriceperea jurnaliștilor și întrebările banale, mereu aceleași, era cunoscut ca fiind dificil și nimeni nu voia să-l intervieveze. De multe ori nu a fost înțeles (cum s-a întîmplat cu mesajul pieselor Rape Me sau Polly), dar ura să se explice. Cînd Rape Me a fost interzis la Premiile MTV, au cîntat totuși cîteva acorduri live, abia apoi au trecut la melodia din desfășurător, cît să le dea emoții oamenilor de la butoane. Pentru o persoană îngrozitor de timidă în viața reală, pe scenă avea un curaj ieșit din comun de a se manifesta cum îi trecea prin minte, chiar dacă prefera să vadă chipuri cunoscute în rîndul întîi. Avea o relație ambivalentă cu celebritatea – pe de o parte, voia ca muzica lui să ajungă la cît mai mulți oameni, pe de altă parte, nu dorea să fie vocea unei generații resentimentare. „O ambiție pe măsura lenei”, după cum bine l-a caracterizat un jurnalist.

Cobain o lucrat o vreme ca om de serviciu la liceul de care s-a lăsat cu două luni înainte de absolvire. Era considerat un ciudat, un antisocial. Apoi a făcut curățenie în cabinetele medicilor cinci zile pe săptămînă, pentru 5,5 dolari pe oră. După divorțul părinților, pe care l-a suportat cu greu cînd avea 7-8 ani, s-a mutat de la unul la altul, a locuit la unchi, la bunici, neavînd niciodată un loc stabil. Trimitea scrisori trupelor pe care le admira, cum au fost scoțienii The Vaselines, scrisoare care s-a păstrat pînă azi și la finalul căreia spunea că nu are casă, locuiește în mașină, și dădea adresa unui prieten pentru corespondență. The Vaselines s-au despărțit, dar Cobain a realizat imposibilul și i-a reunit pentru o noapte, în 1990, pentru a cînta în deschiderea trupei Nirvana la Edinburgh.

Kurt scria muzica și versurile, nu s-a pus niciodată problema ca ceilalți să participe, iar lucrurile nu s-au schimbat nici cînd l-a adus pe Pat Smear drept al doilea chitarist. El era, de fapt, Nirvana, ceilalți membri își păstrau ideile pentru ei sau le înregistrau separat, cum s-a întîmplat cu Dave Grohl. Versurile erau simple, repetate, de multe ori scrise în ultimul moment, voia să sune totul ca și cînd oricine s-ar fi putut gîndi la asta. Cobain se implica în tot ce însemna realizarea videoclipurilor, de la scenografie, decoruri, loc de filmare pînă la montaj final, iar rezultatul nu semăna cu nimic din ce se vedea la MTV la începutul anilor ’90. Desena grafica pentru albume și tot ce apare acum pe tricourile cu Nirvana. Cînd a înregistrat Nevermind, nu știa să-și dozeze vocea – în studio cînta mereu la capacitate maximă, așa că trebuia să facă des pauze, nu puteau trage o piesă de mai multe ori. Totul trebuia să fie 100% la el, pînă și repetițiile. Deși acest album le-a adus celebritatea, Cobain a fost dezamăgit de studioul care l-a mixat și nu i-a plăcut cum a ieșit. Abia la In Utero, în 1993, a putut să folosească zeci de microfoane și să atingă la înregistrări sunetul pe care îl avea în minte. Credea că nu va vinde nici pe jumătate cît cu Nevermind și se declara pregătit să reînceapă turneele în locuri cu cîteva sute de oameni. În septembrie 1993, In Utero a intrat direct pe locul 1 în topul Billboard din SUA, top bazat strict pe vînzări.

Într-un interviu de acum exact 30 de ani, Cobain era de părere că, în cîteva decenii, muzica și mesajul ei nu vor mai fi atît de importante pentru tineri. Că totul va fi creat de mașinării lipsite de emoție și că se va trăi într-un fel de lume virtuală, în care toți vor avea telefoane mobile. Ca orice lucru care arde intens, cu sau fără plecarea lui Kurt Cobain, trupa probabil că s-ar fi destrămat. Dar muzica pe care a lăsat-o în urmă e, încă, importantă pentru tineri. „Tipul de la Nirvana”, povestitorul despre care pomeneam la începutul articolului și care și-a croit propriul drum de succes alături de Foo Fighters, încă îl mai vede pe Kurt în fața lui de cîte ori se întîmplă să se așeze la tobe. Iar asta rămîne una dintre cele mai frumoase declarații de prietenie din toate timpurile.