Despre un model care ne e aproape
Se vorbeşte mult despre răsturnarea valorilor. Despre false modele. Despre promovarea incompetenţei, a „descurcărelii“, a imposturii, şi despre ignorarea eforturilor oneste, competente, excepţionale.
Cred că în şcoala noastră de azi nu se vorbeşte destul de mult despre modelele adevărate. Cele la îndemînă. Cele pe care copiii, tinerii le pot asculta, vedea, înţelege mai de aproape. Sigur, le sînt oferite portrete ale înaintaşilor, îmbălsămate în discursuri sterile, plastifiate în clişee obosite.
Mă gîndesc, totuşi, că şcoala ar avea la dispoziţie, chiar aşa, în societatea noastră întoarsă cu capu-n jos, cîteva modele de oferit. Vreo doi-trei filozofi care se străduiesc de ani mulţi încoace să găsească bani pentru bursele elevilor. Cîţiva profesori care pregătesc, gratis, tineri pentru diverse meserii. Cîteva ONG-uri care găsesc – Dumnezeu ştie cu ce eforturi – timp, bani şi oameni care să-i ajute pe copiii nevoiaşi.
Şcoala românească ar mai putea vorbi tinerilor pe care îi are în grijă despre un regizor român. Un anumit regizor român. Excepţional, spun criticii de film de aici şi din străinătate. Cu multe premii la care tînjesc regizori mai cunoscuţi decît el. Adorat de cinefili. Este, deci, un om împlinit profesional. Care, probabil, la ora asta are nenumărate oferte de colaborare venite din străinătate.
Ei bine, acest regizor român şi filmele lui ar putea deveni, foarte bine, de exemplu, un subiect de discuţie la o oră de istorie recentă. Oricare film al lui despre viaţa de dinainte de ’89 ilustrează, cu realism, umor, inteligenţă şi talent artistic de anvergură, secvenţe din rutina vieţii comuniste. N-am nici o îndoială că întrebările tinerilor despre tinereţea părinţilor lor ar găsi cu mult mai multe şi mai adevărate răspunsuri în creaţia acestui regizor, decît în ştirile mondene despre dictator.
Acest regizor şi filmele lui ar mai putea deveni subiect de discuţie în orele dedicate culturii generale. A celei cinematografice, de pildă. Tinerii pot vedea, pe DVD-urile care conţin filmele lui, şi secvenţe de pe platourile de filmare: un fel uimitor, profesionist, pasional de a crea.
Dar, mai ales, acest regizor ar putea deveni subiect de discuţie al unei lecţii despre patriotism. Despre cum te gîndeşti să pui la cale un festival de film, Les Films de Cannes à Bucarest, pentru concetăţenii tăi. Despre cum acest regizor îşi foloseşte faima, influenţa, cunoştinţele, relaţiile obţinute prin eforturi proprii şi talent, ca să le facă cinefililor români o bucurie, un dar cu totul excepţional. Despre cum un creator român, confirmat în străinătate, se gîndeşte să educe generaţiile viitoare de spectatori ai filmelor de artă.
Cristian Mungiu, căci despre el e vorba, evident, nu are nevoie de publicitate. Nici de recunoaştere. Nu-i foloseşte la nimic lupta cu birocraţia înţepenită, nici cea cu indiferenţa statului, nici cea cu lacunele învăţămîntului românesc. O face, pur şi simplu. Cu decenţă, cu entuziasm, cu curaj nebun, fără zgomote stridente, fără fasoane.
Cred, deci, că regizorul Cristian Mungiu şi filmele lui ar putea face parte din „materialele didactice“ ale şcolii româneşti. Un model bun de văzut, de cercetat, de luat la întrebări, de ascultat... Şi de urmat.
Maria Iordănescu este psiholog.