Despre stîne, ciobani și munți

29 aprilie 2010   Societate

Privite din perspectiva ocupaţiilor şi obiceiurilor tradiţionale, mult clamatele norme europene nu au întotdeauna o finalitate benefică. Dimpotrivă, aplicarea lor în cel mai strict sens al cuvîntului determină şi/sau accelerează dispariţia anumitor aspecte circumscrise domeniului etnografic. Este şi cazul păstoritului tradiţional, ale cărui caracteristici principale au suferit schimbări profunde în ultimele decenii şi care sînt, în continuare, supuse modificărilor, de la an la an. Se schimbă obiceiurile şi locurile de păşunat, se degradează stînele şi ansamblurile pastorale tradiţionale, se construiesc incinte noi cu apă curentă şi energie electrică, cu vase de plastic şi de inox, dispar reţete străvechi de preparare şi păstrare a produselor lactate, care miros din ce în ce mai puţin a oaie, a fum şi a răşină de brad. În aceste condiţii, Muzeul de Etnografie şi Artă Populară Orăştie, cu susţinerea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, a demarat, în cursul anului 2009, un proiect de cercetare privind „Păstoritul tradiţional în Munţii Şureanu“, proiect ce şi-a propus identificarea, fotografierea, filmarea, desenarea etc. a principalelor elemente pastorale din arealul menţionat.

Unde ne sînt stînele de altădată?

Cînd, în urmă cu 20 de ani, realizam prima traversare a Munţilor Şureanu, în timpul zilei descopeream plaiurile alpine, în timp ce nopţile ni le petreceam lîngă stînă, cît mai aproape de cîinii ce priveau cu jind la ceaunele de pe foc, de teama te miri căror urşi sau lupi hămesiţi, predispuşi a se dedulci la carne de turişti începători. Pe atunci, aproape că nu era stînă la care să nu găseşti cel puţin picior de cîine, dacă nu de om, plecat la păzit de oi pe cele culmi de munţi. La stîna din poiana Scîrna, construcţie aproape nouă (sau, poate, proaspăt refăcută), pe vremea aceea am prînzit alături de o haită de şase căţelandrii ce abia aveau cîteva săptămîni, fătaţi sus, pe munte, şi care ni se tăvăleau peste haine şi ni se ascundeau prin rucsacii desfăcuţi. La stîna din Şinca, după ce am primit mămăligă şi brînză şi lapte, am înnoptat la nici zece metri de uşa prin care au răzbătut pînă tîrziu, către miezul nopţii, acordurile a două fluiere şi a unei scripci, alături de plesnetele din palme, de pocnitul din degete şi de chiotele celor cinci ciobani şi trei băciţe. Erau de loc din cătunul Răchita, prin judeţul Alba, şi încinseseră jocuri aprige – învîrtite – pe pămîntul bătătorit din jurul vetrelor grupate în mijlocul stînei. După 15 ani, am dormit o noapte de sfîrşit de septembrie la Scîrna, în stîna ce nu mai avea decît jumătate de acoperiş, şi care nu mai fusese folosită de foarte mult timp. Un cîine aproape sălbăticit de foame, uitat sau pierdut pe munte de cine ştie ce turmă coborîtă de săptămîni bune, ne-a mîncat toate merele lăsate pe pervazul unei foste ferestre. Iar din intensa viaţă pastorală de la Şinca nu mai rămăsese nimic, în afară de doi pereţi şi de acoperişul spart, prin care burniţa. După încă doi ani, şi ultimele urme de şiţă dispăruseră. Şi gata.

Comărnicelu

Şureanu sînt nişte munţi frumoşi. N-au cine ştie ce stîncării abrupte, iar cînd ajungi în golul alpin, dacă priveşti în jur cît mai aproape de nivelul firelor înalte de iarbă, parcă ai fi într-o cîmpie vălurită, cu drumuri largi ce şerpuiesc pe curbe de nivel. Doar Dealu Negru şi căldările glaciare din jurul vîrfului Şureanu, unde se ascund lacuri precum Iezeru şi Iezeraşul Cîrpa şi Iezerul Şureanu, ce mai aduc aminte că se învecinează cu Parîngu şi cu Retezatu. Culmile lor se ramifică din Vîrfu lui Pătru (2130 m altitudine) în toate direcţiile, ajungînd atît spre Jiul de Est, cît şi spre Strei, spre valea largă a Mureşului şi spre valea Sebeşului. Şi pe toate aceste culmi, mai mult sau mai puţin înalte, întîlneşti diverse tipuri de păstorit. Dar asta e o altă temă…

Sus, în munţi, sînt tot mai puţini păstori. Şi stînele pe care le găseşti trecute pe diverse hărţi nu mai există. Urcînd pe Strei, apoi pe valea Petrosului, apoi pe drumuri desenate-n serpentine, am ajuns într-o seară de iulie, cu două ore înainte de asfinţit, la stîna de sub Comărnicelu. Asta după ce am căutat în zadar stîna Titianu, din care am mai găsit doar locul plin de frunze mari de brustur şi două bîrne putrezite lîngă un izvor. Comărnicelu – altă dezamăgire! O stînă în ruină, pe jumătate prăbuşită, amplasată la confluenţa a două izvoare, la cîţiva metri de liziera pădurii de brazi. Un brad, viguros şi singuratic, parcă îi ţinea de umbră jumătăţii de prispă ce abia se mai ghicea. Mai exista şi-o „stînă“ nouă, de fapt un adăpost pentru păstorul unei turme de o mie de oi sterpe, construită în ultimii ani mai sus, peste culme, mai la soare, la loc mai ferit de vînturi şi de umezeală, şi pe care am descoperit-o abia a doua zi.

Andrei Tirenesc, din Chitid, comuna Boşorod, judeţul Hunedoara, n-avea nici 30 de ani şi păzea cele o mie de sterpe. Le păzea cum putea şi el cu cei patru cîini, nu prea răi la om, iar după cele vreo 15-20 de piei de oaie ce zăceau adunate într-un colţ al colibei sale, am băgat de seamă că nici la lupi. Chiar singur cuc nu era, că îşi împărţea urîtul şi paza şi mîncarea cu herghelegiul de vizavi, de la vreo doi kilometri distanţă, peste altă culme. Mai mult, la stîna de la Gropşoara din Deal, pe partea cealaltă a Comărnicelului, erau vreo trei ciobani şi două băciţe, iar drumul nici nu părea prea lung. Nu-i era frică şi nici nu se plictisea, stînd aşa, sprijinit în bîtă. „Dacă n-ai şcoală, ce să faci altceva? Mă plătesc oamenii cu 11 milioane pe lună, plus mîncare, ţigări şi băutură. Şi nici de lucru nu-i cine ştie ce, că-s oi sterpe. La vremea asta nici lupii nu prea vin, că bat dincolo de Dealu Negru, pe la Şteaua Mare şi Şteaua Mică. După ce coboară ăilalţi cu oile, or să vină-ncoace, că io mai rămîn pînă în octombrie, da’ nu-i bai, că am bîtă groasă“ – ni s-a cam lăudat ciobanul.

Gropşoara din Deal

Cînd te zăresc apărînd în uşa stînei cu rucsacul de două ori cît tine, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi cu bocanci, transpirat, legat la cap cu vreun batic, cu papuci, oale, căni de tablă sau topoare bălăngănind atîrnate de rucsac, cu aparatul foto la ochi şi urîndu-le frumos „Sănătate!“, ca la oraş, ciobanii, cît sînt ei de ciobani, devin reticenţi. Poate că nu ştiu ei sensul exact al cuvîntului, dar, mai ales dacă prin jur sînt numai băciţe, trebuie să duci o adevărată ofensivă paşnică, de cucerire a încrederii, pînă să te îmbie cu mîncare. Acesta e momentul culminat, în care relaţiile se destind, semn că nu te mai privesc ca pe un intrus. După ce refuzăm politicos masa, că doar nu pentru mîncare sîntem acolo, începem să scoatem chestionarele, ruleta mare de 50 m, cea mică de 5, busola, metrul de tîmplărie şi polobocul, hîrtia milimetrică şi creioanele, planşeta mică şi clemele. De aici încolo, totul merge ca pe roate, tot acest instrumentar impresionînd şi intimidînd asistenţa, formată la Gropşoara din Deal din trei femei, doi bărbaţi şi doi copii. Se vede de la o poştă că sîntem de la muzeu – cum am zis. Cuvîntul „muzeu“ reprezintă o instituţie în care ei, se prea poate, n-au călcat niciodată.

Stîna, cu un celar mare, aparţine de comunitatea din Purcăreţi, comuna Pianu de Sus, judeţul Alba, iar atunci băciţe erau două: Silvia Ghişa şi Alina Crăciun. Prima avea grijă de 300 de oi, a doua – de numai 260. Urcaseră pe munte din 10 iunie şi ne-au spus că rămîn pînă pe 29 august, cînd trebuia să coboare mai la vale, într-un loc numit Recea: „Stăm acolo cam o lună, pînă se cam gată iarba de păşunat, apoi plecăm «în ţară». Noi avem locuri spre Banat, de la Ilia mai încolo, unde rămîn oile pînă la primăvară, cînd urcăm iar la Recea şi apoi la munte. Da’ io ştiu de v-om mai urca? Că parcă nu se merită!“. La plecare, ne-am despărţit prieteni. Abia am scăpat de insistenţele lor de a ne vîrî în rucsaci un burduf de brînză. La cît aveam în spate, asta ne mai lipsea.


Gruişoara Mare

La Gruişoara Mare stîna e o afacere familială. Băciţa, Valeria Trif, de 41 de ani, ne-a povestit că stîna veche a fost mai jos, mai spre apă, dar a fost strămutată acum o sută de ani de bunicul ei, Tata Gheorghe. Era femeie singură la toată stîna, doar cu cinci copii. Patru băieţi de-ai ei, Valer (de 16 ani), Ion (de 23 de ani), Emil (de 15 ani) şi Pătruţ (de 10 ani). Plus o fată din sat, Elena Stănilă (de 14 ani), ce o ajuta la prepararea caşului, a brînzei sau a untului. Şi de lucru era, nu glumă! Că aveau 300 de oi cu lapte, 78 de vaci cu 4 viţei, 17 porci, 30 de cai şi 4 măgari. Şi ceva găini, da’ nu se puneau la socotit că nu-s animale! De cînd ne-au zărit, cei mai mici au fost pe noi. Ne-au ajutat să măsurăm cu ruletele şi cu metrul, s-au zgîit la busolă, ne-au arătat cum cară apa şi laptele cu cobiliţa, cum poartă cojoacele care atîrnau pe lîngă ei, cum se sfarmă caşul pentru prepararea brînzei de burduf, cum se „bate“ untul în putineiul imens, cum gonesc porcii de pe lîngă stînă, cum învîrt bîtele sau cum strigă după viţeii blegi ce se uitau la noi ca la poarta nouă. „Apăi, nu ştiu, zău, dacă îi mai aduc şi pe ei la anu’. Că îs mici şi mai pot învăţa carte. E greu, dacă n-ai altă meserie. Şi sîntem singuri, că bărbatu’ e jos, la fîneţe, pregăteşte fînu’ pentru la iarnă.“ Părea că se plînge, dar din tonul vorbelor ei nu răzbătea decît hotărîrea şi o resemnare mîndră. Şi ea a vrut să ne umple ruscacii cu te miri ce, dar am refuzat! Am făcut fotografii de grup şi ne-am despărţit cu promisiunea că le trimitem pozele la iarnă. Pînă departe, am mai văzut încă mîinile fluturînde ale copiilor.

Muntele Boului – stînă europeană

Cînd am ajuns acolo, undeva pe una dintre culmile ce coboară spre Jiu, baci „de serviciu“ era Miron Dioane, din Meleia, lîngă Petroşani. Avea 61 de ani, lucrase în mină 27, iar după Revoluţie se pensionase şi se apucase de ciobănit. Înainte, pe locul stînei erau mai multe sălaşe, dar de cîţiva ani, pe bani europeni, s-a făcut construcţie nouă. Seamănă cu stînele tradiţionale, la exterior. Are şi prispă, şi vatră, e şi din lemn. Dar mai are în plus curent electric, apă adusă cu pompa, drum de maşină, celarul e izolat şi aproape ermetic închis, vasele sînt de plastic şi de tablă, totul e rînduit şi aşezat ca la o casă adevărată. Nu tu pămînt bătătorit în jurul vetrei, ci podele de lemn sănătos, nu paturi de lemn cu paie, ci cu saltele adevărate, nu cerul văzut prin crăpăturile şiţei de brad, ci tavan văruit în albastru deschis, cu hotă pentru captarea fumului… Frumos şi igienic, dar netradiţional… „Sînt două ciopoare, cu cîte doi ciobani fiecare. 500 de oi în total, strînse de la mai multe familii. Numai oi de lapte, fără alte animale, că sterpele le trimitem în Parîng, spre Vîlcea. Fiecare e baci cînd îi vine rîndul, după cîte oi are date. Iar iarna plecăm «în ţară», spre Haţeg, pînă primăvara, cu ciobani tocmiţi“ – ne-a spus nea Miron, înainte de a ne porni la vale, spre Cheile Tăii.

Alte drumuri, alte stîne

O cercetare de teren se întinde pe ani de zile şi presupune o documentare exhaustivă a obiectivelor, iar pentru noi proiectul e abia la început. N-am pomenit aici de lucruri precum înnoptatul lîngă vreo stînă, pentru că aceasta avea uşile bătute în cuie de vreun cioban prost. Nici drumurile de iarnă, cu lupii dîndu-ne tîrcoale lîngă stîna de la Lupşa, înainte de a-l trezi pe cabanierul de la Prislop, în mijlocul nopţii. Nici intratul în stîna de sub vîrful Godeanu, după ce am răzbit să săpăm un tunel pe sub streaşină, în nămeţii de peste trei metri. Nici mîncatul de lămîie cu zahăr, pe viscol, noaptea, pentru a prinde puteri. Nici ploile de toamnă care te udă pînă la piele, cu tot echipamentul performant pe care ţi l-ai procurat. Nici zăbovitul noaptea în gări de unde nu mai pleacă nici un tren pînă dimineaţa, ci doar trec, şuierătoare, accelerate. Nici autostopul făcut, fără sens, pe margini de drumuri naţionale pline de gropi.
Toate acestea ţi le aminteşti cu plăcere. Ce-ţi lasă un gust amar sînt, însă, caricaturile de stîne apărute în ultimii ani la marginea oraşelor, cu oile păscînd printre gunoaie şi mieii zburdînd printre pet-uri. Cu ciobani îmbrăcaţi în costum de blugi şi cu gumari în picioare, fluierînd scabros după perechile ieşite la plimbare. Acesta nu mai poate fi numit păstorit. Dar e o realitate!

Daniel D. Iancu este muzeograf la Muzeul de Artă Populară din Orăştie.

Mai multe