Despre Psihologia poporului român

Rezultatul alegerilor pentru Parlamentul României, din această toamnă, îmi prilejuiește ocazia de a atrage atenția asupra unei lucrări din domeniul psihologiei sociale pe care eu o consider ca fiind foarte importantă pentru noi, cei care ne ocupăm într-un fel sau altul de fenomenul social românesc, de mersul construcției noastre sociale. Este vorba despre lucrarea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015. Este bine să vorbim despre cărțile care apar la noi, iar aceasta este o carte importantă. Este importantă pentru că citirea sa ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce numim fenomenul românesc, pe români și poporul român. Știind mai multe, vom fi mai atenți și mai luminați pe drumul pe care îl avem de parcurs. Și poate chiar mai eliberați. Așa cum spunea chiar Mîntuitorul: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera“ (Ioan, 8, 32). Fără această eliberare nu însemnăm nimic, iar judecățile noastre, chiar și despre țara noastră, sînt confuze și lipsite de valoare.

Și după aceste alegeri au existat și există ecouri pe care le consider a fi inadecvate și de neînțeles. Se spune din nou că România nu poate mai mult și că este roșie și rea, și ca atare ar cam trebui părăsită pentru că aici oricum nu se mai poate face nimic. Țara este împărțită în două, în România și Românica. „Deștepții“ care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sînt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi), este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere. Ofuscarea este de înțeles, atunci cînd aparține unui om comun, dar de neînțeles atunci cînd aparține unui purtător de mesaj important, un om de opinie, chiar cu preocupări în zona științelor sociale. Un asemenea om ar trebui să cunoască foarte bine societatea românească și România, înainte de a vorbi despre ele. Dacă îi cunoști pe români mai bine îi iubești mai mult și dacă cunoști România mai bine o vei iubi mai mult, iar în acest caz excesele și înjurăturile nu-și mai au locul. Sigur, România este obositoare și românii pot părea de neînțeles. Din această cauză, unii dintre noi ajung la exasperare și chiar la lehamite. Lehamitea, mai ales, este specifică celor care au caracterul mic și nu știu despre ce vorbesc. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor și de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezînd că ei sînt deștepți și țara lor este proastă. De fapt, nu poți fi niciodată mai deștept decît părinții tăi, pentru simplul motiv că ai două-trei clase în plus. Trebuie să-ți asculți părinții cu dragoste, oricine ai crede că ai ajuns între timp. Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că toți cei din jurul său sînt niște proști, numai el este deștept. Însă lucrurile sînt mult mai complicate, iar cînd vorbești despre un sistem social trebuie să-l cunoști foarte bine. Ura nu ne ajută cu nimic, nici pe noi și nici pe cei care ne citesc. Tonul face muzica. Cunoscînd lumea românească, poți să vorbești despre ea cu dragoste și înțelegere chiar și atunci cînd nu o lauzi. Vorba lui Dimitrie Cantemir: „Dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne am născut, iar pe de alta, dragostea de adevăr ne împiedică, în aceeași măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osîndit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în față cusururile care-i sluțesc decît dacă i-am înșela cu lingușiri blajine și cu dezvinovățiri dibace…“ (citat folosit de autor în pagina de gardă).

O lumină, unică prin complexitatea sa, aduce această carte. Daniel David ne ajută să ne cunoaștem, și prin cunoaștere să eliminăm răutatea și să ne căutăm drumurile de acțiune pe viitor. Este un demers cu adevărat științific, un demers care continuă contribuțiile lui Constantin Rădulescu-Motru. Autorul recunoaște că: „Am vrut să pornesc de la lucrarea academicianului, filozofului și psihologului Constantin Rădulescu-Motru – Psihologia poporului român, pe care să o dezvolt într-o paradigmă modernă a psihologiei contemporane“ (p. 15). Lucrarea este una științifică, bazată pe folosirea unui aparat complex statistico-matematic, de cercetare și fundamentare a concluziilor. Nu este o lucrare de filozofie socială, așa cum este cea a lui Rădulescu-Motru. Este un demers pozitiv, fundamentat de analiză și verificare a ipotezelor de ordin filozofic sau mai puțin filozofic, chiar din zona filozofiei comune, populare, cu privire la personalitatea poporului nostru. Deci autorul nu emite păreri mai mult sau mai puțin verificabile, ci analizează cu ajutorul științei moderne asemenea ipoteze filozofice. Din acest punct de vedere, lucrarea este foarte importantă. Ea aplică o metodologie științifică riguroasă pentru testarea unui set de ipoteze care se constituie în trăsături ale personalității poporului român. Cu ajutorul său aflăm de ce sîntem așa cum sîntem și, mai ales, cum sîntem în raport cu alte popoare. Se pleacă de la o analiză a istoriei noastre, a mediului geografic și cultural în care ne-am format. Sîntem așa cum sîntem și pentru am crescut aici, într-o anumită zonă geografică și culturală a planetei. Se face chiar o analiză de ordin genetic/biologic a românilor, recunoscîndu se că: „Foarte probabil, în urma fenomenului de globalizare, diferențele genetice dintre români și alte țări/culturi sau dintre românii dintre diversele zone ale țării se vor atenua tot mai mult. Iar analizînd diversitatea etnică extraordinară din Balcani (…), în contextul omogenității etnice ridicate, este puțin probabil ca diferențele genetice dintre români și alte țări/culturi, sau dintre românii din diversele zone ale țării (…) să aibă un rol fundamental în definirea profilului psihocultural al românilor“ (p. 91). Atunci ce influențează în mod decisiv personalitatea românilor? Analiza mediului cultural („În cel mai general sens, probabil definit pentru prima dată de Edward B. Tylor (1871), cultura se referă la orice pattern-uri umane de răspunsuri învățate – altfel spus, la orice a adăugat omul mediului natural…“ (p. 94), se desfășoară pe parcursul a aproape o sută de pagini. Aflăm de aici care ne sînt dimensiunile psihoculturale și cum ne poziționăm față de ele într-o comparație extrem de interesantă cu America. Aceste dimensiuni sînt: colectivism/individualism, feminitate/masculinitate, distribuirea/con­­cen­trarea puterii, evitarea/angajarea in­certitudinii, orientarea pe termen scurt/ prag­matism, reprimare/indulgență (p. 98). Mai aflăm care este rolul valorilor universale (autotranscendența, conser­varea, securitatea, autodezvoltarea, deschiderea la schimbare, creșterea (pp. 102-103) și cum ne poziționăm în raport de aceste valori în comparații extrem de interesante cu state din diferite culturi. Aflăm de asemenea care ne sînt normele culturale, aspirațiile și atitudinile noastre, care ne este nivelul de încredere în oameni (pp. 122-135). Psihologia românilor este analizată pe larg în capitolele patru și cinci. Toată cartea este un demers riguros în căutarea unor mari adevăruri care ne privesc.

Nu mai insistăm asupra con­ți­nu­tu­lui lucrării. Nu este loc pentru un studiu introductiv și nici nu ne am propus așa ceva. Invităm specialiștii, dar și publicul larg, oameni care doresc să știe mai multe lucruri despre ei înșiși și despre poporul căruia îi aparțin, s-o parcurgă. Vom reține doar o parte din concluziile autorului: „Cred că profilul psi­hocul­tural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo –, pe un fond de emoționalitate crescută, cît și la exagerarea negativului – din frustrarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/autodisciplină, cinism și scepticism crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/insecurități cronice de-a lungul istoriei“ (p. 319).

Sîntem așa cum sîntem pentru că sîntem rezultatul acțiunii unui sistem extrem de complex de factori. Personalitatea noastră nu s-a născut din nimic și nu vine de nicăieri. Avem o istorie de mii de ani în spate, pe parcursul căreia ne-am format așa. A ne supăra pe noi, pentru că avem anumite trăsături de caracter, este ca și cum ne-am supăra pe un copil pentru că îi plac dulciurile. Aici nu au loc supărarea și nerăbdarea. Și mai ales nu au loc cinismul și ifosele ieftine. Nu sîntem ca americanii pentru că nu sîntem americani. Sigur, asta nu înseamnă că prin educație și răbdare nu putem schimba nimic. Da, putem schimba, numai că schimbările nu se produc peste noapte. Pentru ele este nevoie de efort susținut și de timp. Uneori se pot vedea chiar și de la o generație la alta, dacă insistăm cu eforturi în zona educației și a valorilor. Oamenii care fac opinie trebuie să știe că munca lor nu se vede a doua zi, după cum munca dascălilor acestora nu s-a văzut a doua zi.

Omul, ca și poporul, se formează sub influența a ceea ce cunoaște și împărtășește din generație în generație. Din acest motiv cred în rolul important al istoriei, geografiei și mai ales al culturii în șlefuirea personalității unui popor sau a unui om. Ne formăm diferit în spații geografice și istorice diferite și avem o cultură, un soft mintal diferit. Fricile și opțiunile noastre sînt determinate de aceste restricții. Omul este o ființă a restricțiilor fizice, dar a infinitelor opțiuni de inteligență și speranță. Și noi, românii, am apărut într-un spațiu geografic și sîntem rezultatul unor multiple restricții și avantaje. Cultura noastră, în cadrul căreia tiparul religios este extrem de important, s-a format aici, cu particularitățile acestui aici. Ideea că ar fi trebuit să fim altfel este una eronată. Acum, în acest moment, nimeni nu poate fi altceva/altcineva decît ceea ce este. Nu putem modifica nimic din ceea ce înseamnă trecut, dar putem modifica în întregime viitorul. Avem, ca și alte popoare, un profil psihocultural bine definit pe care sîntem obligați a-l cunoaște. Dacă nu ne cunoaștem bine, nu avem nici o șansă de a îndrepta ceva, în beneficiile celor din viitor, pentru că bătăliile pe care le purtăm azi sînt mai mult decît bătălii ale prezentului, sînt unele ale viitorului. Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atît de precipitați și vom ști exact ceea ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea marilor noastre probleme. Încă o dată, vă rog să deschideți lucrarea despre care am vorbit. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016

Foto: V. Dorolti