Despre prostia de a fi rasist

4 noiembrie 2015   Societate

Atunci cînd scriu mă căznesc să rămîn în limitele unor analize pozitive, să-mi păstrez convingerea şi să transmit prin scris că lumea este bună prin definiţie şi că răul este doar o altă faţă a binelui pe care trebuie s‑o cunoaştem şi împotriva căreia trebuie să ne batem. Din acest motiv, dacă aş scrie un roman, personajele mele s-ar bate pentru bine şi ar pierde sau ar cîştiga, dar nu ar muri niciodată. Nu pentru că moartea nu este „un fenomen simplu în natură“, ci pentru că este soluţia ultimă, explicaţia şi faptul final, dincolo de care nu mai este nimic de făcut şi nimic de spus. Eu sînt dintre aceia care cred că gîndul şi vorba au puteri nebănuite. Putem, cu puterea gîndului şi a vorbei, să provocăm lumea în care trăim. România, de exemplu, este azi atît de tristă şi pentru că vorbim urît şi gîndim urît despre ea. Răul invocat se produce negreşit şi ne acoperă viaţa şi destinele. Una dintre aceste porniri trufaşe şi rele, despre care aş vrea să vorbim azi, fără a o provoca prea mult, este cea legată de rasism sau credinţa noastră, a albilor, că simpla culoare a pielii ne face pe unii superiori şi pe alţii inferiori. Chiar dacă vom provoca puţin răul, eu cred că subiectul este de actualitate. Să nu uităm că, în contextul crizei imigranţilor, majoritatea populaţiei s-a pronunţat împotriva aducerii de imigranţi în România. Vocea generală a fost atît de puternică încît a determinat şi votul împotriva redistribuirii imigranţilor, exercitat în forurile de conducere ale UE. Din păcate, preşedintele nostru s-a făcut purtătorul de ecou al părerii generale şi a poziţionat ţara, prin votul său, pe o poziţie antieuropeană. Determinismul unei asemenea opţiuni a oamenilor din jurul nostru poate fi unul complex, dar eu cred că la baza sa stau şi rasismul şi ura de rasă. Chiar dacă proporţia n-ar fi prea mare, subiectul tot trebuie discutat. Nu ne-a fost teamă că nu vom avea un pat, un metru cub de oxigen sau o bucată de pîine pentru ei, ci ne-a fost teamă că hoardele de sălbatici, inferiori, vor veni şi ne vor da foc la case sau ne vor mînca pisicile şi cîinii. Rasismul este extrem de periculos. Aşa cum moartea trage o linie de demarcaţie între om şi cadavru, tot aşa rasismul îl desparte pe om de neom. Rasismul îl ucide social pe cel considerat inferior, aşa cum moartea îl ucide fizic pe om în general. Această despărţire pe criterii de rasă (sau de gen, sau de naţionalitate, sau de vîrstă, dacă ar fi să vorbim despre alte tipuri de discriminare) este definitivă, nedemnă şi periculoasă. Deşi în lumea civilizată s-au făcut paşi mari împotriva rasismului, la noi lucrurile nu sînt la fel. O bună parte din noi – este de studiat cît de mare – mai crede că „ţiganii e oameni, ovreii nu, dobitoace!!!“. Aceste vorbe, puse de realizatorii filmului

în gura unui popă ortodox fundamentalist, de secol XIX, ne bîntuie încă şi ne amintesc de drumul lung pe care îl mai are de parcurs civilizaţia românească. Pentru că intensitatea acestui fenomen este cu atît mai mare cu cît nivelul de civilizaţie este mai redus.

Deşi demonstraţia antirasistă pare a fi destul de facilă, lucrurile nu stau chiar aşa. Rasismul a bîntuit şi bîntuie Europa de multe secole, iar adevărul ştiinţific al egalităţii dintre oameni a apărut mult mai tîrziu şi nu este îndeajuns de des repetat. Dezbaterea legată de rasă şi de posibilul său rol în creşterea civilizaţiei occidentale pleacă de la „presupunerea că există o corelaţie între calităţile psihice detectabile şi anumite caracteristici manifeste din punct de vedere fizic. Caracteristica fizică îndeobşte scoasă în relief de protagoniştii occidentali ai teoriilor rasiale este culoarea pielii. Evident, se poate concepe în mod firesc că superioritatea mentală şi spirituală ar constitui un fenomen în legătură cu lipsa comparativă a pigmentaţiei pielii şi prin urmare că ar exista o corelaţie între aceste două fenomene, deşi din punct de vedere biologic acest lucru pare a fi improbabil“ (Arnold J. Toynbee,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 81). Să fie omul Occidentului aparţinător al unei rase superioare? Evident că nu! Azi am aflat atîtea despre om şi despre configuraţia sa anatomică, dar şi despre motivaţii şi comportamente umane, încît ştim cu certitudine că occidentalul nu are mai mulţi neuroni şi nici nu este mai inteligent de la natură. Dumnezeu ne-a construit în mod egal, iar trăsăturile noastre fizice nu diferă decît în amănunte cum ar fi culoarea pielii, lungimea părului sau înălţimea medie a unui individ. Putem admite superioritatea culturii şi a civilizaţiei occidentale, chiar dacă este una de „etapă istorică“, şi putem discuta oricît despre asta, folosind mii de argumente „pentru“ sau „împotrivă“, dar e bine să ne abţinem în a afirma superioritatea de rasă. Contextul în care am construit o civilizaţie pămîntească superioară este unul mult mai complex şi nu se bazează în nici un caz pe culoarea pielii. O asemenea susţinere este vulgară şi simplistă.

Un alt argument împotriva rasismului este dat de însăşi baza noastră culturală, care este creştinismul. Pentru un creştin, iubirea de om este elementul fundamental. Iisus Hristos ne oferă soluţia iubirii pentru oameni tocmai pentru ne salva. Iubirea între oameni, a aproapelui, este pentru noi chiar un argument civilizaţional. Există filozofi care afirmă chiar că sfîrşitul civilizaţiei occidentale va surveni atunci cînd cărările dintre oameni vor fi dispărut. Acesta este marele secret. Lumea creştină este una a iubirii. Prin iubire se poate construi durabil şi cu ajutorul iubirii oamenii îşi vor modifica condiţia în mod esenţial. După Iisus, oamenii sînt la fel. Fiul le oferă argumentul suprem în faţa suferinţei, a nimicniciei şi a îndoielii. Oricît am fi de păcătoşi şi de străini de morală, avem un argument şi o soluţie de îndreptare. Putem iubi oamenii şi de aici ne pot veni vindecarea şi mîntuirea. Oamenii vor fi de acum, odată cu creştinismul, diferiţi pentru că liantul care va funcţiona între ei este acum diferit şi mai ales este special. Nu mai sîntem parteneri sau semeni, ci sîntem oameni care‑şi datorează dragostea. Pentru un creştin există conştiinţa prezenţei Creatorului în permanenţă, clipă de clipă, în mintea sa. Este motivul pentru care orice decizie din viaţa de zi cu zi a unui creştin este supusă unei analize prin prisma codului nostru moral, religios. Faptul de a nu păcătui în faţa lui Dumnezeu este o preocupare permanentă şi omul invocă ochiul, privirea lui Dumnezeu în tot ceea ce face şi chiar în tot ceea ce gîndeşte. Libertatea de care se bucură omul, oferită de liberul arbitru, este o libertate activă religios, nimeni neavînd voie, în nici un context, să încalce cuvîntul divin. Din acest punct de vedere, creştinismul este o religie vie, activă şi alături de cel credincios. Forţa coezivă a creştinismului este unică şi prin îndemnurile sale clare, pe tot parcursul tuturor scrierilor, la unitate, coeziune, solidaritate şi înţelegere între oameni. Nu există o religie care să îndemne omul cu atîta insistenţă la dragoste între oameni. Or, în acest context, a discuta despre ura faţă de om pentru că aparţine altei naţii sau are altă culoare a pielii este un non-sens şi o prostie.

Un argument important împotriva unei aşa-zise superiorităţi de rasă este acela că civilizaţia occidentală prezentă nu este prima mare civilizaţie a istoriei şi că au existat şi alte civilizaţii importante. Lumea şi istoria nu s-au născut odată cu noi şi există numeroase exemple de civilizaţii strălucitoare la timpul lor. A judeca istoria doar pentru ultimii cinci sute de ani este o eroare de poziţionare. De exemplu, ştim multe despre superioritatea pe care lumea chineză o deţinea faţă de Europa înainte de secolul al XVI-lea, dar mai putem aminti şi civilizaţiile vechi, începînd cu Babilonul sau cu civilizaţia egipteană veche. Unui sălbatic din vestul Europei i s-ar fi părut ceva absolut ieşit din comun dacă ar fi fost adus în Egipt cu 3000 de ani înainte de Hristos şi ar fi văzut bogăţia în care trăiau faraonii, nivelul comerţului, existenţa băncilor, a creditului şi folosirea monedei. Egiptul vremurilor de atunci renunţase la troc şi folosea moneda cîntărită din aur şi argint. Egiptenii ştiau ce este valoarea de întrebuinţare şi preţuiau în mod diferit mărfurile din jurul lor. Lumea egipteană era una sofisticată, care folosea tehnici de fabricaţie destul de evoluate, dacă ar fi chiar să ne raportăm la cele din zilele noastre. Exemplul civilizaţiei egiptene strălucite ne duce cu gîndul că istoria societăţii omeneşti pare ghidată de un ciclu milenar căruia nu îi înţelegem sensul şi care face ca razele soarelui să se mute dintr-un spaţiu geografic în altul, fără nici o legătură, iarăşi, cu rasa, culoarea pielii sau înălţimea oamenilor.

Occidentul şi occidentalul nu pot folosi argumentul rasial în explicarea unei superiorităţi de ordin civilizaţional şi pentru că însăşi civilizaţia occidentală este rezultatul unei sinteze cu lumile alăturate, în primul cu civilizaţiile din Asia. Kroeber propune o clasificare a raselor astfel: rasa caucaziană sau albă (cu subdiviziunile nordică, alpină, mediteraneană, indiană); rasa mongolă sau galbenă (cu subdiviziunile mongolă, malaeziană, indiană-americană); rasa neagră (cu subdiviziunile negrii, polinezienii, airu, grupe mici indo-australiene). Nicolae Mărgineanu arată că gradul de intersectare între ele a acestor rase este unul foarte mare, ridicîndu-se chiar la o proporţie de 90%. (

. Nicolae Mărgineanu,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 230). Nu există rasă pură şi totul este sinteză şi devenire prin sinteză. Oamenii planetei, mai ales în spaţiul euro-asiatic, şi-au împrumutat cunoştinţe, ştiinţă, obiceiuri şi tradiţii.

Explicarea diferenţelor de civilizaţie prin rasă este depăşită de timp, de istorie şi de către ştiinţă. Mises arată că: „Oricine ar căuta să susţină că rasa şi nu individul ar fi subiectul educaţiei şi civilizaţiei ar vorbi într-un mod de neînţeles, fiindcă rasa şi specia sînt concepte generale…“ (Ludwig Von Mises,

.

, p. 41). Mises crede că „structura mentală“ este factorul hotărîtor în dezvoltarea unei anumite civilizaţii. Nu există rase superioare sau inferioare. Există însă structuri mentale diferite la popoare diferite care duc popoarele respective pe anumite căi ale evoluţiei sau stagnării. „Rasele acestea diferite posedă o altă structură mentală. Civilizaţiile lor sînt adecvate structurilor acestora, după cum civilizaţia noastră este adecvată structurii noastre mentale“ (Ludwig Von Mises,

, p. 68).Considerăm că în această dezbatere este vorba despre un întreg context complex, dar şi despre vocaţie, aşa cum spunea şi Constantin Rădulescu-Motru, sau despre capacitatea unor grupuri de oameni de a dezvolta o anumită stare de tip relaţional, social, între ei. Modul de raportare la lumea interioară şi la lumea exterioară al unei populaţii este determinant pentru acţiunea sau inacţiunea populaţiei respective în raport cu mediul. Din acest punct de vedere, istoria civilizaţiei occidentale este istoria omului care se bate pentru el şi pentru lumea sa, convins fiind că are un destin pe acest pămînt şi că lumea din jurul său poate fi schimbată. Este evident că putem discuta, cel puţin din acest unghi de vedere, despre o victorie şi chiar despre o superioritate a lumii occidentale, a capitalismului. Este o victorie pe care o datorăm creştinismului şi bazelor sale iudaice şi nu rasei noastre. O victorie de etapă dacă vom ţine cont de faptul că istoria se scrie pe mii de ani şi nu pe sute de ani. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm un argument important: baza populaţională a acestei victorii este constituită din aceeaşi sinteză de rase şi popoare.

Un autor important care tratează problematica relaţiei dintre rasă şi civilizaţie, rasă şi cultură este Claude Lévi-Strauss. În opera sa

(Editura Fides, Iaşi, România, 1996 şi 2001, pentru limba română), el arată, încă din startul dezbaterii, că „Ar fi inutil să iroseşti atîta talent şi efort ca să demonstrezi că, în stadiul actual de dezvoltare a ştiinţei, nimic nu poate susţine superioritatea sau inferioritatea intelectuală a unei rase în raport cu alta…“

, p. 7). Autorul nu consideră că o dezbatere despre rolul rasei în istorie trebuie purtată în aceşti termeni, ai superiorităţii unei rase în raport cu alta, fără a crea o altă teorie rasistă pe dos. Cu toate acestea ne-am asumat acest risc deoarece dezbaterile, chiar şi între specialişti, despre cultura şi civilizaţia occidentală ajung întotdeauna la consideraţii de ordin rasist, la superioritatea albului în raport cu orice altă culoare a pielii. De altfel, subliniază Lévi-Strauss, începînd cu Gobineau, toţi autorii rasişti, care consideră că inegalităţile în dezvoltare sînt datorate rasei, au confundat o noţiune pur biologică, aceea de rasă, cu „producţiile sociologice şi psihologice ale culturilor umane“ (

, pp. 8-9). Diferenţierile în construcţia civilizaţiei se datorează în primul rînd unor „circumstanţe geografice, istorice şi socio¬logice şi nu vreunor aptitudini distincte ţinînd de constituţia anatomică sau fiziologică a negrilor, galbenilor sau albilor“ (

p. 10).

Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului,

Mai multe