Despre prea marea putere a tehnologiei şi a tinereţii

M-am trezit cîntînd la un festival de biciclete. Bărbaţi sîntem noi, eu şi Gigi. Gurist şi acordeonist. Şi am început şi ne-am trezit că ni se taie microfoanele şi sîntem lăsaţi în beznă. Fără vină şi putere. Ticălosul fu un tînăr. În vîltoarea începutului de cîntare se recomandă şef event şi strecură mitocăneşte că-mi pleacă lumea. Dar destulă lume, cît o crîşmă se umplu, chiar două, rămase. Şi cîntarăm, io şi al meu ţigan drag. Dar altceva vreau eu să vorbesc. Despre tinereţe, despre funcţie, despre bani. Omul ăla avea de toate. Avea decizie, avea putere. N-avea toleranţă, n-avea răbdare.

Înspăimîntător viitor. Omul era şi de la un greenoenge de ăsta. Deci bio, eco, ce-nseamnă tocmai grijă de aproape, plăcerea de a te conversa cu celălalt, mai prost, mai de două parale. Asta este tinereţea de azi? O călcare în picioare a omului de lîngă tine? Asta înseamnă să fii sponsor, şef de eveniment? După ce inviţi omul îl şutui? Şi ce era înaintea noastră, ce era după noi? Înaintea noastră în program? Glume subţiri. După noi? Decibeli. Dar, conform tînărului, asta se caută, asta este la modă. Rîsul ca prostul şi zgomotul. Norocul meu este că pajiştea plină de biciclişti a tăcut, a fost de partea mea, a rămas pînă la sfîrşit. Că stelele par a fi fost chiar mai multe pe cer şi ne-au luminat feţele. Şi că vocile şi organele erau tinere. Tinere, voluptate mai mare ca aceea seară n-am mai trăit. Să trăieşti şi, cum zicea nea Gigi: „Lasă-l, Ieogene, că tot noi i-om fi cînd io fi mai rău!“.