Despre politică şi morală cu Tudor Vianu

Nu există, din cîte ştiu eu, o activitate umană mai importantă decît cea politică. Complexitatea sa vine din importanţa deciziilor care se iau şi din efectele pe care aceste decizii le pot propaga asupra unor mase mari de oameni şi pentru perioade mari de timp, uneori măsurabile la scara istoriei. Destinul nostru individual şi colectiv depinde de oamenii politici. Cu asta sîntem cu toţii de acord şi nu ne înşelăm.

Tocmai din această cauză, acţiunea politică este atît de atent urmărită şi atît de discutată şi disputată. Libertatea politică, democraţia, existenţa partidelor politice şi parlamentarismul sînt cuceriri de dată recentă ale civilizaţiei umane. El sînt cele care dau baza, profilul social al omului modern, liber să-şi caute fericirea şi să-şi împlinească destinul după aptitudinile, talentele şi înzestrările sale naturale sau deprinse.

Îi criticăm pe oamenii noştri politici pentru orice: corupţie, lăcomie, familie, profesii, calificări şi chiar pentru viaţa personală. Un om politic, în lumea modernă, dominată de mediile de informare, este atît de mult expus, încît uneori, sau adesea, pur şi simplu imaginea publică nu mai corespunde decît din întîmplare cu adevărata sa personalitate. Imbecilii ne sînt înfăţişaţi ca oameni de treabă, iar cei bine intenţionaţi se pierd în hăţişul de informări şi dezinformări în care sîntem împinşi.

Deşi democraţia ne permite să-i schimbăm periodic, sîntem permanent nemulţumiţi de ei pentru că par să aibă aceleaşi metehne şi lipsuri. De unde vine acest cerc vicios al speranţei, urmate rapid de aceleaşi frustrări? Vom încerca, în cele ce urmează, să răspundem chemînd în ajutor viziunea profundă a unuia dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai noştri – Tudor Vianu (Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998).

Aşa cum spunem, se întîmplă ceva ce noi trebuie să înţelegem, un adevăr mai mult decît evident: oamenii din politică vin tot din lumea noastră, de aceea au aceleaşi defecte ca şi noi. Şi ei sînt produsul unui timp şi al unui determinism implacabil în care ne mişcăm cu toţii. Omul politic este fostul nostru elev sau student, fratele nostru, vecinul de bloc sau fostul nostru subaltern. Deşi ne lăudăm cu multe realizări specifice epocii în care trăim şi deşi munca şi decizia politică sînt aşa de importante, nu dispunem de un cadru instituţional, de şcoli şi legi speciale pentru formarea omului politic. Dacă medicul trebuie să termine şcoala de medicină, şi inginerul şcoala tehnică, politician poate fi oricine.

Cele mai multe critici adresate lor vin din zona morală. Tudor Vianu arată că există „o coliziune între valoarea morală şi valoarea politică“. Setul de valori morale fiind gîndit şi pus în practică împotriva setului de valori politice, deoarece „caracterul esenţial al valorii politice este tendinţa de a le impune semenilor voinţa proprie, în timp ce caracterul valorii morale este tendinţa de a face să înflorească şi să se dezvolte ceea ce în semenii noştri alcătuieşte însuşirea lor originală“ (conformă cu principiul latin Homo res sacra – omul este sfînt pentru om).

„Morala este cea care poartă de cele mai multe ori protestul împotriva politicii. Şi lucrul este firesc să fie aşa, mai întîi din motivul că structura valorii morale şi a valorii politice sînt profund deosebite. Norma internă a valorii morale este iubirea, pe cîtă vreme cea a valorii politice este puterea.“ Iată o delimitare clară între cele două valori, care ne ajută să înţelegem cercul vicios despre care vorbeam şi să căutăm soluţii de ieşire. Poate exista o legătură între iubire şi putere? Sau la mijloc se află, aşa cum ne-am obişnuit, doar calculul rece al celui care ia decizii? Poţi să-i conduci pe oameni şi le poţi impune voinţa ta, fără să-i iubeşti? Căzut în eroarea unei judecăţi simple, conform căreia oamenii pot fi confundaţi cu obiectele, omul politic pare a ne fi străin, venit din altă lume.

Pentru a ne explica acest conflict dintre politic şi moral, Tudor Vianu ne poartă întru-un periplu exemplar în opera lui Machiavelli (Principele), subliniind cîteva aspecte: „mai întîi ideea că se trece prea uşor cu vederea deosebirea care există între persoanele particulare şi persoanele publice. Se condamnă acţiunile publice în numele moralei, uitîndu-se că morala care serveşte aici ca judecător este aceea a omului privat şi că ea nu se poate înzestra cu criterii care să ne facă apţi de a înţelege şi a aprecia în acelaşi timp faptele omului politic“. Este uşor cinică asemenea afirmaţie, dar nu o putem contrazice. Cele mai multe critici ale persoanelor private vin tocmai dintr-o neînţelegere a mecanismului decizional specific politic. Am mai pune în evidenţă chiar făţărnicia acestor critici. Cerem politicienilor lucruri pe care noi nu le facem, fie că sîntem la locul de muncă, acasă sau în orice altă situaţie. De cîte ori punem dragoste de om în ceea ce facem?

„A doua idee esenţială a Tratatului lui Machiavelli este aceea că umanitatea este prin constituţia sa vicioasă şi rea şi că o politică întemeiată pe virtute este nepotrivită în mediul real al societăţii omeneşti.“ Ar trebui să ne amintim că noi alegem din patru în patru ani. Mereu sîntem, ca şi acum 2000 de ani, alături de Baraba, şi nu de Isus. Construim modele pe înfăţişarea infractorilor şi-i punem să ne conducă. Avem criterii absurde – ele însele imorale – după care votăm. Alegem după avere, dinamism şi frumuseţea minciunilor care ne sînt spuse. Cum să se raporteze la putere şi dragoste faţă de om asemenea inşi? Ei sînt ca noi şi noi sîntem ca ei.

Despărţind, cu ajutorul lui Machiavelli, ideea de stat de ideea de valoare morală şi subliniind că sînt incomparabile, „aparţinînd unor sfere de viaţă cu totul diferite“, Tudor Vianu aminteşte în acest context conceptul de „raţiune de stat“, care a justificat de-a lungul timpului abuzurile tuturor tiranilor. Ca soluţie, omul nostru de cultură militează, tocmai pentru că sîntem în epoca modernă, pentru solidarizarea acestor valori – morala şi puterea – în interiorul structurii psihice umane. Prin acest concept vom înţelege îmbinarea lor, prin educaţie, în mintea umană într-un tot complex şi unitar, de care omul modern va putea să dispună în atingerea ţelurilor sale. Se depăşeşte, aşadar, concepţia propusă de Platon care „constă în aducerea politicului sub punctul de vedere al moralului. Aceasta ar fi procedura lui Platon din Republica şi Legi, atunci cînd afirmă că scopul vieţii politice este solicitarea virtuţii printre cetăţeni şi cînd propune ca mijloc pentru realizarea acestui scop – educaţia“.

Tot în susţinerea ideii de convergenţă între politic şi moral, Tudor Vianu arată că „există o anumită concepţie politică pentru care omul nu mai este o entitate mărginită, fungibilă şi întrebuinţabilă... aceasta alcătuieşte concepţia de bază a liberalismului manifestată într-un act decisiv, în celebra Declaraţie a drepturilor omului cu care a început Revoluţia Franceză“.

Sîntem, cu alte cuvinte, invitaţi ca prin educaţie să revenim la valorile fundamentale care ne-au salvat şi împins înainte în istorie de mii de ani. Este vorba despre bine, adevăr, dreptate, iubire, familie. Poate că atunci cînd auzim aceste cuvinte ar trebui să nu mai zîmbim cu suficienţa imbecilului care ştie el ce face. Spunem prea des, scuzîndu-ne, că toate ar fi bune, dar „lumea e aşa cum e“. De aici încolo, totul ne este permis. Or, atitudinile nu pot rămîne în acest stadiu într-o lume atît de complexă şi atît de dificilă.

Depăşind viziunea lui Platon, Vianu militează pentru evitarea concilierii prin subordonare în cuvinte memorabile: „Dar în afara acestei concilieri prin subordonare, găsim şi posibilitatea altor unificări a punctelor de vedere, şi anume acelea care răspund metodelor noastre proprii şi care constă în resolidarizarea acestor valori în interiorul structurii psihice prin trăirea mai adîncă a uneia dintre ele“.

Poate ar fi momentul să ne amintim că în şcolile noastre nu se mai studiază discipline precum morala sau etica şi că la orele de religie se bat cîmpii sau se face matematică pentru că „aia ne trebuie“, în loc să se discute despre bine şi rău. Prea puţină importanţă acordăm formării oamenilor ca oameni. Tocmai de aceea semănăm tot mai mult cu nişte roboţei pierduţi în faţa calculatoarelor, care, pe măsura trecerii timpului, nici măcar să pună întrebări nu mai sînt capabili, darămite să mai răspundă la ele.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.