Despre mizele mari ale credinței sau necredinței

Philomena, film britanic, realizat in 2013 de regizorul Stephen Frears, cu Judy Dench și Steve Coogan în rolurile principale. Filmul spune povestea unei femei care, în urmă cu cincizeci de ani, a fost separată de copilul ei. La 18 ani, Philomena s-a îndrăgostit și a rămas însărcinată. Părinții au ascuns-o într-o mînăstire catolică, unde a născut un băiat. După patru ani, timp în care și-a putut vedea copilul doar o oră pe zi, maicile l-au dat spre adopție pe Anthony, contra unei sume de bani, unei familii americane. Decenii bune, mama a purtat de una singură secretul, vina și rușinea, fără să spună nimic soțului și copiilor de mai tîrziu. L-a căutat pe băiat, dar fără noroc, căci maicile au refuzat să îi dea vreun indiciu. În sfîrșit, un jurnalist, în căutare de subiecte senzaționale, emoționante, se oferă să o ajute. Și deslușesc împreună drumul și viața lui Anthony, frînturi și amintiri din biografia lui trăită printre străini.

La prima vedere, pare un film, foarte bun, dintre multe altele despre abuzuri ale Bisericii, făcute în numele credinței: într-o comunitate irlandeză, dogma religioasă și oamenii care o slujesc pun stăpînire pe viețile din jur, pe normele morale și stabilesc necruțător cine a păcătuit, cine merită să trăiască în rușine, cine și cît trebuie să plătească. Filmul, însă, e mai mult decît atît: este despre credință și testul ei de rezistență în fața răului, și cu atît mai mult, a răului făcut în numele ei. Citez din C.S .Lewis, A Grief Observed: „Bridge-players tell me that there must be some money on the game, or else people won’t take it seriously. Apparently it’s like that. Your bid – for God or no God, for a good God or the Cosmic Sadist, for eternal life or nonentity – will not be serious if nothing much is staked on it. And you will never discover how serious it was until the stakes are raised horribly high, until you find that you are playing not for counters or for sixpences but for every penny you have in the world.” („Jucătorii de bridge mi-au spus că jocul trebuie să fie întotdeauna pe bani, altfel oamenii tind să nu îl ia prea în serios. Pare că așa și e. Pariul tău – că Dumnezeu există sau nu, că există un Dumnezeu sau un Sadic Atotputernic, că există viață după moarte sau nu – nu va fi niciodată demn de luat în seamă dacă nu există și o miză. Și nu vei ști niciodată cît de serios este acest pariu, pînă cînd miza nu va fi uriașă, pînă cînd nu vei descoperi că joci nu pe jetoane sau pe mărunțiș, ci pe toți banii pe care îi vei avea în lumea asta.“) Philomena și-a trăit viața într-o credință absolută în Dumnezeu și în instituția lui pe pămînt. A trăit convinsă că păcatul, vina pentru despărțirea de fiu a fost a ei. Și acesta a fost motivul pentru care a amînat mărturisirea episodului din tinerețe. Dar poate că nu a fost singurul motiv: poate că a amînat căutarea și mărturisirea și pentru că i-a fost teamă de momentul în care credința îi va fi pusă la încercare, de momentul în care va descoperi că maicile, model de virtute, de viață trăită fără păcat, după preceptele lui Dumnezeu, sînt cele vinovate de suferința și nefericirea ei și a fiului ei. Mai ești dispus să mizezi pe existența divină atunci cînd „pe masă” se află viața ta și a celui pe care îl iubești? Momentul de care s-a temut, momentul adevărului, în care Dumnezeu pare nedrept și neiubitor, este unul extrem de impresionant, în film: tulburată de toate cîte le află și de întîlnirea cu firul subțire dintre credință și tăgadă, Philomena caută refugiul în singurul loc care i-a adus alinare: intră în biserică, plîngînd. Iar preotul îi spune: „Mărturisește. Dumnezeu te va ierta, orice ai fi făcut”. Acesta este momentul de revoltă. Momentul în care Philomena pleacă din instituția Domnului, fără să se uite înapoi.

La final, jurnalistul, ateu, o întreabă cum de poate ierta răul făcut. Iar ea îi răspunde: „Pentru că nu vreau să rămîn furioasă. Nu vreau să urăsc oamenii”.

Maria Iordănescu este psiholog.