Despre meserii, bucurii şi plăceri
M-am întrebat deseori ce anume l-a transformat pe Luciano Pavarotti – şi pe alţii ca el – într-un mare artist. Talentul? Nu e suficient: la urma urmei, păstrînd proporţiile, şi Costel Busuioc are talent şi a eşuat, la scurt timp după debutul promiţător, în spectacole de case de cultură comunale. Hărnicia? Nici cu asta nu cred că se rezolvă misterul succesului enorm pe care îl are artistul: ştim o grămadă de „harnici proşti“, vorba filozofului, care ratează drumul unei cariere cuviincioase fiindcă persistă în a-şi cultiva virtuţi inexistente. Şansa, norocul? Nu e obligatoriu: zeci de tineri care lasă cu gura căscată ample audienţe de telespectatori, în timpul sutelor de concursuri de tinere talente, rămîn anonimi o viaţă întreagă.
Sigur, reţeta succesului avut de Luciano Pavarotti cuprinde talent, instrucţie, hărnicie, şansă. Dar mai e ceva pe lîngă ele: bucuria, plăcerea, generozitatea, pasiunea cu care-şi face „meseria“. În documentarele sau spectacolele care prezintă portrete de mari artişti sau inventatori, orchestre redutabile sau oameni de ştiinţă, ceea ce atrage irezistibil, ceea ce farmecă de la prima întîlnire este plăcerea cu care toţi îşi fac treaba.
Îi înscriem pe copiii noştri la cele mai performante şcoli. Îi ducem la diverse cursuri extraşcolare. Îi îndemnăm cu rîvnă să acumuleze cît mai multe informaţii şi deprinderi, să ştie, să se descurce, să-şi clădească un viitor. Iar rîvna noastră, ca şi a lor, nu ne lasă deloc timp să răspundem cu adevărat la întrebarea „ce-mi doresc pentru copilul meu? Pur şi simplu o meserie profitabilă? O carieră înfloritoare? Un nume onorabil? Sau, în plus, şi înainte de toate, alegerea unei profesiuni care să-l facă fericit?“
Cred cu adevărat că ar trebui să cheltuim mai mult timp şi energie nu numai pentru a descoperi talentul, a stimula hărnicia şi a multiplica şansele copilului nostru. Ci şi pentru a-l ajuta să găsească meseria pe care o va practica cu o plăcere autentică. Care îi va aduce bucurie. Căreia i se va dedica zilnic cu pasiune. Ale cărei rezultate vor depăşi simpla satisfacţie a profitului, sau a notorietăţii, pentru a-l face să uite de sine şi să-i contamineze şi pe alţii de entuziasmul său. În perspectiva acestei bucurii, copilul nostru va învăţa mai uşor, va admira cu mai multă intensitate autorităţile şi competenţele pe care şi le-a ales drept model, va fi mai generos. În acelaşi timp, va fi mai modest în privinţa propriilor succese şi mai respectuos cu succesele altora. Şi, nu în ultimul rînd, bucuria de a practica o anumită meserie îl va ajuta să detecteze cu mai multă uşurinţă şansele, să le valorifice, să se distanţeze de tentaţii rispitoare, sterile.
Nu e vorba de a încuraja bucurii imediate, capricioase, rudimentare, „consumiste“. (Nu mă gîndesc să-i creez copilului meu impresia că munca, meseria practicată n-are haz dacă nu se confundă cu distracţia, focul de artificii, victoria imediată.) Nici de a-l stimula pe cel mic să-şi urmeze plăcerile de primă instanţă, atracţiile facile, ale căror rezultate se consumă rapid, în mici accese de veselie. Ci de a crea organul pentru bucurii de durată, bucurii care să hrănească pe termen lung, bucurii de o viaţă. Bucurii care nu se frîng la primul eşec, la prima confruntare, la primul refuz. Iar una dintre aceste bucurii, dacă nu cea mai puternică dintre toate, e bucuria care ne locuieşte pe toţi, zi de zi, atunci cînd avem sentimentul că ne-am întîlnit vocaţia, ca ceea ce trebuie să facem coincide cu ceea ce vrem şi cu ceea ce ne place să facem.
Maria Iordănescu este psiholog.