Despre gen, sarmale şi tradiţii

10 ianuarie 2017   Societate

„Dragă, trebuie să înveți să faci sarmale! Ce-ai să te faci cînd te măriți? Dacă vrea soțul sarmale?“, îmi striga în preajma Crăciunului mătușa, în bucătăria mică și aburindă din blocul nostru gri și la fel ca restul din oraș. Mătușa a locuit într-o casă de moșieri după ce nașa o luase din satul ei mic și pierdut de pe lîngă Dunăre. Frații și surorile i-au rămas „acasă“: casa fără apă, apa departe, departe la izvor, WC-ul de lemn în grădină, și toate asezonate cu drama crudă a unei familii de argicultori și cu poveștile ei udate de mult alcool și circulate de încă și mai multe mame. În schimb, mătușa a trăit pe picior mare, cum s-ar spune, iar încrederea pe care „nășica“ i-a transmis-o a transformat-o într-o femeie, ai spune azi, cu idei progresiste. Dacă nu chiar feministă. N-a făcut facultatea pentru că trebuia să învețe greaca și latina. Însă a făcut cursuri de parașutism. Mai tîrziu s-a măritat de două ori, dar s-a și despărțit, de fiecare dată din proprie voință. Primul soț avea probleme cu alcoolul – experiență netolerată de ea, care crescuse într-o familie de „moșieri“ în care asemenea probleme nu erau ceva curent, se pare. Al doilea era, după cum spune ea, „mereu după maică-sa, și i-am spus: du-te la ea, ce stai cu mine?“ Mai rar femei să își lase soții în anii 1970 pentru probleme de natură oedipiană…

Cu timpul, cînd am început să capăt un început de gîndire critică, au venit și o serie de întrebări. Cum se face că mătușa una spune și alta îi arată viața? Bărbații din familia noastră o penalizau: „Ce știe ea? Ea n-a avut niciodată copii! N-a fost niciodată măritată!“ De parcă asta ar împiedica-o să aibă o părere. N-a rămas măritată pentru că n-a acceptat un bărbat doar de dragul de a nu fi singură și asta pentru că singurătatea n-a speriat-o nicio-dată. După cum bine spun francezii, mieux seul, que mal accompagné sau „mai bine singur decît în companie proastă“. N-a avut copii nu pentru că nu și-ar fi dorit, ci pentru că un copil însemna, pentru ea, o responsabilitate împărțită între ea și un bărbat matur. Un bărbat care nu e în stare să aibă grijă singur de sănătatea lui mentală, iar în schimb și-o îneacă în alcool nu ar fi, conform definiției mătușii, un bărbat mătur. Cum matur nu este nici unul care umblă cu cordonul ombilical pe post de coadă la 40 de ani și se așteaptă ca de la mama să treacă, prin însurătoare, la altă mamă, printr-un ritual care implică o petrecere cu tot neamul, rochie albă și multe-multe sarmale. Noua mamă evident că o să îi spele șosetele și o să îi facă piure, precum bine o spune Găbița în 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile.

Cu toate astea, mătușa le dădea dreptate lor, bărbaților din familia mea; dorințele lor culinare trebuiau respectate cu sfințenie, iar ea își făcea datoria de a mă învăța pe mine cum să fiu o soție bună – a se citi o „bucătăreasă“ bună. Răspunsul meu la întrebarea cu sarmalele era mereu „Să se ducă la restaurant dacă vrea sarmale!“ O amuza într-un mod ironic și cumva încurajator pentru mine. În perioada în care învățam să ne purtăm diferențele de gen sau, cum ar spune sociologii americani, să „facem gen“ (doing gender), începeam să mă întreb: cum să am eu timp de lectură, teatru și sarmale? Calculasem: a pregăti sarmale îmi ia fix cît aș citi 100 de pagini. De ce să fac sarmale cînd pot să citesc? În plus, dacă voiam să mă fac bucătăreasă – de parcă asta ar fi o profesie, o subspecializare sau chiar o dublă specializare –, arătam mai mult interes și înclinație pînă la vîrsta aceea. Treptat am înțeles că „bucătăreasă“ e probabil un fel de rol pe care femeia, ca soție, trebuie să și-l asume; altfel, alți oameni căsătoriți, pentru că doar ei își pot da cu părerea, te vor penaliza: „Casa ei e murdară, uite ce mîncare proastă face“ etc. Mai ironic mi se părea faptul că atîtea femei nefericite, mame, soții de bărbați „atașați de mamele lor“ sau care „le au cu băutura“, înșelate pe ascuns (sau nu neapărat), înghițeau la rînd nefericirile traiului în doi și, în același timp, își îndrumau fetele să urmeze același drum.

Mamele prietenilor mei, de la 20 de ani pînă acum, o decadă după aceea, au luat de bun faptul că trebuie să știu ce anume le place odraslelor lor să găsească în frigider sau seara la cină. Cu bună-credință, mi au dat sfaturi despre biscuiții cu ciocolată, turtă dulce sau spaghete cu pesto. Românce, italience, americane – femei cu meserii, idei, ani de muncă în spinare și multă practică în rolul lor de „femei“ –, știau toate, pe de rost, că indiferent de carieră, înclinații, interes sau pasiuni, eu trebuie să fiu o „gospodină“.

Cînd am intrat la facultate, la cămin, inspirația de a face sarmale s-a lăsat așteptată. N-a venit nici pînă acum. Dar îmi place să cred că pe mătușa n-ar deranja-o azi să afle că tot nu știu să îi gătesc sarmale „soțului“ și că „soțul“ nu se așteaptă de la mine să-l servesc ca la restaurant. Acesta nu este un eseu antigătit. De la scriitorul francez Marcel Proust pînă la antropologul Sidney Mintz știm că mîncarea nu e doar un compus nutrient, o farfurie de calorii. Mîncarea evocă amintiri, cele mai multe dintr-o copilărie plăcută. Așa cum într-o relație dezgropăm copilul din noi cu momentele lui cele mai fericite, mirosul de pîine proaspătă din bucătăria aburindă e în stare să ne ducă cu zeci de ani în urmă. Azi gătesc, uneori chiar terapeutic, într-un dor nebun de amintirile unui timp pierdut pentru totdeauna. Fac biscuiții și pîinea bunicii, supa ei de pui cu fidea, dar, culmea, nu și sarmalele. Și nu numai atît: a găti pentru ceilalți e un mod de a comunica afecțiune. La zilele prietenilor apropiați gătesc torturi obosite de ciocolată. În fiecare week-end gătesc biscuiți cu ciocolată sau pîine cu banane și-apuc să gust din fiecare abia o feliuță. Cu toții știm că nu i nimic foarte plăcut în a găti pentru sine fiindcă și plăcerea vine dăruind. Problema apare atunci cînd gătitul devine o așteptare și o obligație din partea unei femei, concretizată prin „Și noi ce mîncăm azi?“

Cu timpul, am colecționat în minte zeci de exemple, din familie, vecini și prieteni, despre prieteni din copilărie, azi femei și bărbați „la casele lor“, care și-au învățat rolurile mult mai devreme, iar acum le practică cu siguranța de sine a adulților. Își pun măștile de „bărbat“ și „femeie“ pe la 18 ani și nu le mai dau jos în veci. Ba mai mult, rolul lor nu se rezumă la a-și purta noile identități cu siguranță de sine, dacă nu mîndrie, ci include acum și faptul de a veghea în jurul lor ca toată lumea să o facă.

Ne asumăm identitățile de gen la o vîrstă la care gîndirea critică abia începe să ridice capul din nisip. Cînd ne punem întrebări, atunci ele se transformă, în cel mai bun caz, în conversații „între femei“ la o cafea, unde nemulțumirile se amestecă în fum și gust amar și parcă nu mai par atît de greu de suportat. Tot destul de devreme învățăm ce putem să devenim și care ne e rolul în societate, însă educația, profesia sau moștenirile prezente sau viitoare nu sînt mereu un indiciu al măsurii în care sprijinim și perpetuăm sau nu cultura patriarhală.

În același timp, România e un loc interesant în care identitățile de gen și construcția lor merită să fie regîndite. O țară agrară, industrializată printr-o terapie-șoc în perioada comunistă, produce un amestec exotic de patriarhat zguduit de idei progresiste. Merită menționat articolul Andradei Fiscuțean din Vice despre diferențele de carieră ale femeilor din Vestul dezvoltat și democrat și România. Andrada menționează că, în anii 1970, 75% din românce aveau un loc de muncă, în timp ce procentul pentru femeile din Statele Unite era doar de 52,5%. Astăzi, 13% din tinerele românce studiază IT, în timp ce procentul este de abia 1,12% pentru Marea Britanie, 0,58% pentru Germania sau 0,68% pentru Franța, țări cu o lungă și bogată tradiție democrată de justiție și egalitate. De exemplu, Andrada adaugă faptul că, în 2015, 75% din absolvenții de Cibernetică din București erau femei.

Și cu toate acestea, întrebările rămîn: „Cine face sarmalele? Cine hrănește, după nuntă, odraslele mamelor preocupate de talentul nostru culinar? Cine spală vasele? Dar șosetele?“ 

Luminiţa-Anda Mandache este antropolog.

Foto: wikimedia commons

Mai multe