Despre fragilitatea democrației noastre

22 august 2018   Societate

Puțini dintre noi știu cît de fragilă este această organizare socială căreia generic îi spunem democrație. Poziția noastră, a oamenilor, în raport cu ea se află sub semnul unei crunte dileme. Libertatea este ca aerul. Atunci cînd o ai n-o prețuiești, iar atunci cînd n-o ai îi resimți lipsa în mod dureros. De aceea John Kenneth Galbraith avea dreptate cînd spunea că orice locuitor al Berlinului de Est, în vremea socia­lismului, ar da tot confortul pe care îl deține pentru a fi un simplu om al străzii la New York. Pe de altă parte, dacă cineva ar pleca prin România și ar întreba cetățenii dacă aleg un stat democratic sau 10 euro în plus la ei în buzunar, ar avea o surpriză imensă. Foarte mulți oameni ar da democrația pe această sumă. Este o opțiune simplă, dovedită mereu de participarea slabă la vot. Din aceste motive, pentru libertate s-au făcut revoluții și războaie, urmînd ca mai apoi tot libertatea să fie pierdută ca urmare a votului liber, exprimat de către oameni. Din această cauză, faptul democratic rămîne unul al elitelor și convingerilor lor. Dacă elitele eșuează și nu mai sînt atașate libertăților, democrația poate fi foarte ușor înlocuită cu regimuri autoritare sau semiautoritare.

Cînd am văzut modul în care membrii și simpatizanții PSD își strigă propriile adevăruri la aceste manifestații organizate de liderii lor, mi-am amintit de două scene din trecutul meu. Ambele sînt legate de perioada imediat premergătoare Revoluției române din decembrie 1989, mai precis faptele pe care am să vi le relatez au avut loc chiar în luna decembrie 1989. Prima întîmplare am trăit-o atunci cînd veneam acasă, pentru sărbătorile de iarnă, după primele luni de stagiatură forțată într-un mic oraș muncitoresc. Eram în autobuz și la un moment dat, atunci cînd acesta a oprit într-o stație, mai mulți oameni, navetiști și muncitori într-o fabrică, au urcat în mașină ținînd în mîini bîte mari din lemn. Erau niște obiecte mult mai mari decît cele pe care le țin acum în mașini cei puși pe scandal. Semănau mai mult cu bîtele folosite de ciobani. Scena era sinistră pentru că oamenii le țineau în mîini în mod nefiresc, oarecum stînjeniți și ei de situația în care se aflau. În același timp, călătorii aflați în autobuz au început să mormăie surprinși de acest peisaj cu muncitori care nu mai veneau de la muncă, ci de la un fel de bătălie pe care cineva le-ar fi organizat o doar ca să-și bată joc de ei. Spuneam că oamenii din autobuz erau surprinși de situație. Personal, nu mă aflam printre cei surprinși. Eu știam. Aflasem despre ceea ce se întîmpla la Timișoara, despre începuturile Revoluției române. Sursele mele erau Radio Europa Liberă și zvonistica din orașul unde lucram și care nu se afla departe de Timișoara. Circulau zvonuri apocaliptice despre închiderea orașului și despre asasinate în masă, dar și informația că mii de muncitori din țară sînt transportați cu trenurile pentru a înăbuși „tulburările“. Cînd i-am văzut cu aceste obiecte în mînă, știam de unde vin. Veneau de la Timișoara, unde fuseseră trimiși să-și bată propriii copii aflați pe străzi ca studenți protestatari. Nu știu ce lider comunist a avut această idee, de a trimite muncitorii să bată studenții. Cert este că cineva a fost destul de inspirat încît să nu ducă pînă la capăt planul. Trenurile cu muncitorii despre care vorbim au fost întoarse din drum după ce așteptaseră o vreme în gara orașului Timișoara. Muncitorii purtători de bîte se întorceau acasă rușinați de situația în care se aflau. Își văzuseră copiii protestînd și chiar dacă nu înțelegeau prea multă politică, un lucru îl pricepeau în mod sigur, și anume faptul că locul lor nu era acolo. Cum să ajungă ei să se bată cu locuitorii din Timișoara?! Așa cum era și firesc, au început să povestească despre ceea ce văzuseră și despre faptul că Ceaușescu nu mai avea mult de stat în fruntea României.

A doua întîmplare despre care doresc să vorbesc este legată de același decembrie 1989. Deja regimul Ceaușescu era încolțit de către mișcările de stradă și recunoștea protestatarii sub formula de „huligani“. În context, într-o seară la telejurnal (emisiunea de știri a regimului), după ce protestatarii sînt înfierați cu maximă mînie proletară de către comunicatele oficiale, încep să se deruleze pe ecran, în mod halucinant, o sumă de declarații și luări de poziții ale „oamenilor muncii“ împotriva celor care protestau. Erau, de regulă, oameni între două vîrste, îmbrăcați în clasicul halat muncitoresc comunist. Erau maiștri, ingineri, muncitori din fabricile patriei care condamnau, într-un limbaj de lemn greu de reprodus, manifestațiile de la Timișoara. Vorbeau cursiv, semn că repetaseră îndelung textul respectiv și nici nu clipeau. Pentru ei, cei de la Timișoara erau huligani care destabilizează țara și care pun la grea încercare cuceririle revoluționare (adică foamea și frigul) ale regimului socialist românesc. Țin minte că țineau mîna pe un strung sau pe o altă unealtă a muncii, pentru că toate aceste declarații erau filmate în mediul lor de lucru. Era ceva sinistru să-i vezi pe acești oameni cum se solidarizau cu Ceaușescu și cu regimul său în chiar ultimele zile de viață ale acelui regim. Era un fel de terorism mediatic menit să descurajeze orice tentativă de continuare și extindere a acestor manifestații anticomuniste. Semnalul era clar: „Nenorociților, noi avem treabă și vouă vă arde de manifestații?!“

Cînd am văzut comportamentul jandarmilor față de manifestanți, cu ocazia protestelor împotriva modificărilor la legile Justiției, mi-am amintit de aceste două momente. Am ținut să le evoc pentru a demonstra că există o tradiție a manifestărilor publice violente ale celor din PCR și ale demnilor lor urmași, oamenii din PSD. De foarte multe ori, aceștia cad pradă tentației pentru o putere absolută și calcă o linie roșie, dincolo de care sistemul democratic este pus în pericol. Cu mici excepții (l-aș da ca exemplu doar pe Mircea Geoană, dar mai sînt și alții), acest partid a dezvoltat elite nedemocratice. Din această cauză, nu sînt surprins de tonul ridicat, chiar amenințător, al liderului lor. Ei nu argumentează atunci cînd vorbesc. Sînt obișnuiți să urle și să amenințe cu pumnii. Vocea țipată a celor care nu spun nimic, dar care cred că pot avea dreptate, răsună sec deasupra unei lumi fragile în căutarea propriilor sensuri care este lumea românească. Îmi este frică la propriu de acești oameni. Am spus cîndva că sînt capabili de orice și iată-i capabili de orice. Ei simt că situația internațională le este favorabilă și se manifestă ca atare. Democrația, în mintea lor, este doar un joc menit a fi cîștigat în mod etern de către ei. Au deținut puterea în cea mai mare parte a timpului și atunci cînd cineva le-a pus în pericol poziția și-au arătat adevărata față de torționari eșuați. Da, sînt convins că, dacă ar avea ocazia, ne-ar duce pe toți din nou în închisori și ne-ar ucide cu ranga așa cum au făcut-o în anii ’50 ai secolului trecut. Și timpul nu este trecut, poate chiar așa se va și întîmpla. Ce vor să demonstreze cu aceste mitinguri eșuate în care oameni știrbi și pensionari disperați sînt aduși pentru a susține „Guvernul Emil Constantinescu“? Vor să ne arate că și ei sînt aici și că sînt puternici.

Vorbind despre democrație, Jean-Jacques Rousseau o descria, foarte frumos, ca fiind un guvernămînt al zeilor: „Adăugăm că nu există guvernământ mai supus războaielor civile şi tulburărilor lăuntrice decît cel democratic sau popular, pentru că nu există nici unul care să tindă atît de tare şi atît de continuu să-şi schimbe forma şi care să ceară atîta vigilență şi curaj pentru a fi menținut în forma sa. Cetățeanul, mai ales în statele cu această alcătuire, trebuie să se înarmeze cu forță şi statornicie şi să-şi repete în fiecare zi a vieţii, în sinea lui, cuvintele unui virtuos palatin din Dieta Poloniei: «Mai bine o libertate primejdioasă decît o sclavie liniștită». Dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potrivește un guvernămînt atît de perfect“ (Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Științifică, București, 1957, p. 183).

Sîntem obligați să-i dăm dreptate clasicului pe care îl cităm. De­mo­crația are în funcționarea sa ceva instabil și chiar poate să-și dezvolte germenii propriei dispariții, în condițiile în care nu este păzită cu atenție. Gălăgia din jurul nostru este cu atenție cultivată, tocmai în ideea că, la un moment dat, oamenii vor preferea liniștea „înghețului“ și stagnării sociale de tip dictatură. Con­dițiile trebuie create, pentru că dictatori sînt peste tot. România dezvoltă cu o viteză uluitoare tot felul de personaje inculte, dar bolnave de putere, care se imaginează în postura de „salvatori ai patriei“. Veți spune că sînt doar niște caricaturi și că nu trebuie să ne facem griji. Dacă veți privi cu atenție discursurile lui Hitler sau Mussolini veți zîmbi. Și ei erau niște caricaturi, numai că au reușit să aducă Europa într-un război în care au murit zeci de milioane de oameni. Poate că este imposibil să vă imaginați, dar lumea românească poate dezvolta foarte ușor, în anumite condiții, un cult al personalității. Cum ar fi să ne închinăm la poze cu Doamna Viorica? Chiar dacă nu sîntem un popor de zei, trebuie să purtăm bătălia pentru democrație. Elita noastră politică și culturală atașată democrației trebuie să vorbească și să acționeze. Acum, cît nu este prea tîrziu. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: flickr

Mai multe