Despre eternul nostru complex de inferioritate

17 august 2016   Societate

E seară, sîntem la Ambasada României de la Haga, frumos îmbrăcaţi şi bînd vin din pahare cu picior. O doamnă olandeză îmi povesteşte cu căldură despre cum a locuit la o familie nevoiaşă din Sibiu, ca să poată simţi cu adevărat România. Cu cîţiva ani în urmă, m-aş fi simţit încurcată. M-aş fi simţit şi prost şi poate aş fi încercat să îi spun lucruri despre cum mai sînt o mulţime de alte experienţe în România. Acum, în schimb, iau distanţă. Am în faţă o femeie educată şi îmbrăcată elegant, care crede că să înţelegi România înseamnă să stai trei săptămîni într-un bordei fără lumină. Sîntem în 2016. Şi chiar am obosit.

Locuiesc de aproape nouă ani în Olanda şi de-a lungul timpului am povestit şi explicat o mulţime de lucruri despre România. Sînt deschisă să povestesc şi să arăt atunci cînd sînt întrebată. Dar adesea o întrebare nu e chiar o întrebare. Cînd cineva care abia te-a cunoscut se lansează direct într-o discuţie pornind de la o generalizare uneori pasiv-agresivă, întrebarea e ce şansă de succes are o asemenea discuţie din start. Ne-am obişnuit cu genul acesta de situaţii, ba uneori pot părea chiar justificate. Şi totuşi România se află la doar cîteva mii de kilometri distanţă de oricare alt punct din Europa. Nu există nici o scuză pentru care măcar o sumă de informaţii decente şi diversificate să nu parvină, şi mă întreb cît de des postura de a explica, de a apăra şi de a te simţi niţel prost nu alimentează, de fapt, aceeaşi percepţie-clişeu. Mă întreb în ce fel am putea vorbi despre România astfel încît discuţia să devină echilibrată, despre un loc cu bune şi cu rele, despre o ţară şi nu despre un loc pierdut între corupţie şi probleme.

Simt că prea des ne asumăm reducţio­nismele despre români. Ne-am asumat că avem o imagine negativă şi pînă şi cea mai banală remarcă pornită din necunoaştere merită gîndită, procesată şi internalizată. La o petrecere, la cinci minute după ce ne-am cunoscut, un individ îmi mărturiseşte cum banca la care lucrează are un departament de fraude special pentru români. O prietenă îmi povesteşte cum într-un magazin spune că e româncă şi cineva aruncă o pseudo-poantă: „Atenţie la portofel!“ O altă prietenă îmi spune cum primul lucru care a fost întrebată într-o dimineaţă, la un job nou, a fost dacă a citit despre românul violator din Spania. Cine porneşte o discuţie de la un asemenea punct nu este curios şi nu caută un unghi nou. Posibilitatea unei conversaţii este, de fapt, ratată din start. În esenţă, ce au toate momentele de genul asta în comun nu e o imagine negativă despre România, ci o completă lipsă de bun-simț şi o crasă ignoranţă din partea interlocutorului.

În mod subtil, o discuţie pornită din­tr un punct de genul acesta te pune în poziţia „celuilalt“, cel din afară. Sentimentul că ai mereu de contracarat o stigmă e tare obositor şi, mă gîndesc, absolut inutil. Întîmplările astea îmi aduc aminte de o scenă dintr-un serial recent, în care o femeie celebră şi albă îi spune unei femei de culoare: „Tu eşti una dintre cele bune“. Acceptăm diverse comentarii ca pe un dat pentru că am vrea să dovedim că sîntem dintre „cei buni“ şi pare că simplul fapt de a exista în carne şi oase, de a te comporta decent şi a încerca să fii amabil nu e suficient. Poate că toate explicaţiile şi exemplele pe care le putem da într-o discuţie ocazională spun ceva nou despre România, însă din start, simpla nevoie de a dovedi ceva schimbă natura contactului uman şi balanţa de egalitate dintr-o conversaţie, şi o mută din sfera unei interacţiuni sincere în sfera judecăţilor de valoare, pentru că porneşte de la premisa generalizantă că tu ai putea, poate, dacă reuşeşti, să fii excepţia.

Desigur, nu toţi vesticii gîndesc la fel, dar dorinţa de a îmblînzi percepţia unora dintre ei poate merge pînă la punctul în care încalcă demnitatea. Acum cîteva luni am găsit pe Internet o campanie care propunea ca românii din Olanda să lase bileţele prin mijloacele de transport spunîndu-şi povestea. Istorii de genul „Bună, eu sînt Radu, sînt român, dar uite că muncesc, am familie, sînt băiat de treabă. Poţi să mă mîngîi pe cap dacă vrei“. Oare ce fel de lucruri bune ar putea aduce o asemenea abordare? La o extremă și mai îndepărtată se găsesc cei care încearcă să recontureze imaginea țării pornind de la o mîndrie națională exagerată, ancorată în registrul sentimentalo-mitic și într-o imagine idealizată a României.

Cînd spui că eşti român simţi că duci o întreagă ţară în spate şi, totuşi, majoritatea dintre noi nu sîntem rude şi nu avem nici o legătură cu cei care fură pe ­Champs-Élysées. De-a lungul timpului, nu am văzut nici un vestic care să se simtă responsabil sau ruşinat de un criminal cu aceeaşi naţionalitate. Însă cîţi dintre noi nu ne simţim profund jenaţi în banala circumstanţă în care un conaţional vorbeşte tare în avion în mijlocul unor străini perplecşi?

Dar dacă stigma pe care o percepem e mai puţin amplă, însă mereu alimentată de simplul fapt că sîntem mai mereu conştienţi de ea? Pînă la urmă, România nu e un sat cu cîteva sute de oameni, toţi la fel, ci o ţară cu aproape douăzeci de milioane de locuitori. Şi totuşi, de pe poziţia celui care se justifică şi căruia îi este ruşine, riscăm să transformăm interacţiunea cu străinii într-un examen sisific pe care unii se zbat să îl treacă şi la care, inevitabil, apare cineva nepregătit şi îi face pe toţi ceilalţi să pice.

Poate că adesea luăm preocuparea pentru cum sîntem percepuţi mult prea în serios. Vestul a fost mereu undeva acolo, un ideal, o aspiraţie, o iluzie şi o imagine despre cum am vrea să fie România şi totuşi nu este. Şi în procesul comparaţiei ceva a mers prost, foarte prost, şi am ajuns să confundăm o diferenţă de nivel de dezvoltare cu legitimitatea unor judecăţi de valoare legate de calitatea noastră umană. E ca şi cum o diviziune economică ar implica şi una morală. Astfel ajungem să ne plasăm la ani-lumină distanţă, divizaţi emoţional între dezamăgire faţă de problemele, de altfel, reale ale României şi, în acelaşi timp, ataşamentul şi dragul pentru această ţară care nu e chiar „ca afară“, dar pe care o înţelegem şi am vrea să fie înţeleasă pentru toate amintirile care ne sînt dragi nouă.

În final, nu cu demonii clişeelor din media ne luptăm sau cu percepţiile altora, ci cu demonii noştri interiori şi cu un gen de inferioritate care nu se bazează pe nimic altceva decît pe un sentiment de neadecvare acceptat în timp, combinat cu o nevoie profundă de a fi văzuţi cu adevărat şi de a aparţine Europei.

Cred că ar trebui să ne asumăm neajunsurile României, dar nu ca şi cum ele ar fi imaginea noastră în oglindă la nivel individual şi interior, ci ca pe un fapt şi ca pe ceva ce poate fi schimbat în timp. Felul apologetic în care ne poziţionăm adesea în relaţiile cu străinii e neconstructiv şi face ca percepţiile lor generalizante să pară veridice. Şi cu fiecare astfel de moment de jenă mai dispare ceva din stima noastră de sine. Pe final, sîntem pur şi simplu oameni şi România e pur şi simplu o ţară cu fantasmele şi logica ei. Dar dacă doi interlocutori se comportă ca şi cum ar exista un elefant roz în mijlocul sufrageriei, atunci nici nu mai contează că el este doar o iluzie, e ca şi cum ar fi real. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lance și co-fondatoare a Eastwards and Spotlight: Romania, festival de film și fotografie.

Foto: wikimedia commons

Mai multe