Despre domnul Goe, cu simpatie
„Vrei să-ţi arăt ce am învăţat la balet, la grădi?“ Mi-am încleştat involuntar maxilarele. Fetiţa e frumuşică, are păr blonziu şi-i iute ca spirtul. „Arată-mi“, zic, cu gîndul doar la vecinii mei de dedesubt. Adică o pereche de moşi cărora li se pare că pisica mea umblă pe patru perechi de tocuri prin casă şi că am diverse maşinării subversive, special programate în aşa fel încît să se declanşeze fix la 2 noaptea. Cu asemenea perspectivă, ideea unui lac al lebedelor în ghetuţe de iarnă pe parchet mi-a declanşat o surdă durere în inimă. Hai, am zis, poate scap cu un delicat plié, un grand rond de jambe sau ce comicării or mai învăţa puştii ăştia pe la grădi. În orice caz ceva care nu presupune ţopăială. Aiurea. Changement, încercări de entrechat iar la brisé a căzut copilul. Pe româneşte, a încercat să ţopăie fluturînd picioarele prin aer şi apoi a căzut. Bubuielile mi s-au părut sinistre. Eram cu gîndul doar la moşi. Iar căzătura a fost suportabilă; copilul a fost calmat cu vreo doi dintre magneţii mei preferaţi de frigider.
Ştiu că intru pe teren minat, dar, cînd sînt copii la mijloc, întreaga structură de relaţionare dintr-un grup oarecare se schimbă. Nu e plăcut să ajungi la o petrecere unde sînt şi copii. Nu se va fuma (mult) în preajma lor, nu se va deschide geamul iarna în preajma lor. Nu se înjură în faţa lor şi nu se intră în subiecte delicate. Doamne fereşte ca vreun exaltat să concedieze un subiect încercînd să spună „Dar mai dă-o-n....“, căci nu va apuca să apropie buzele în rostirea odiosului cuvînt că mama de copil şi alte cîteva prietene vor face ochii mari şi-l vor şîşîi pe inconştient: „Şşşş“, urmat apoi de un gest uşor cu capul spre respectivul copil neştiutor. Care copil, în acel moment, trage tare pisica de coadă. „Dragă, nu e frumos“, i se zice. „Uite, o mîngîi aşa pe cap“, îi arată mama, „uite aşa, măi-măi, măi-măi.“ Foarte bine. Cum se întoarce mama la discuţia ei, puştiul e cu degetele în ochii animalului. Care animal e cam bleg, stă şi îndură, nu fuge din preajma pericolului, ca orice mîţă normală.
Apoi, ăştia mici adorm repede. Desigur, i se dă un locşor bun, n-ai cum rezista obrajilor rozalii şi genelor lungi căzute de oboseală peste nişte ochi limpezi. Un metru douăzeci de om se întinde pe o canapea, se acoperă cu grijă iar oamenii mari se înghesuie în bucătărie pe scăunele mici, de la IKEA. Se vorbeşte încet. Copiii sînt drăguţi, însă uşor nelalocul lor într-o casă de oameni fără (copii). Unde lucrurile potenţial periculoase stau neîncuiate şi nepuse sub lacăt. Unde sînt brichete la îndemînă, prizele – neprotejate, sertare cu diverse ciudăţenii lăsate la liber, în aşa fel încît te trezeşti cu un puşti amical care va ţine morţiş să te implice în construcţia unui castel din OB-uri.
Într-o asemenea împrejurare, cîte un copil din ăştia, dezgheţaţi, se trezeşte să-ţi numere ţigările şi să-ţi spună că nu e frumos şi nu e sănătos să fumezi. Maică-sa trece printr-o bizară stare de mîndrie jenată. Sau de jenă mîndră, nu ştiu cum să vă spun. „Lasă-l pe cutare în pace“, zice. „Dar tati nu fumează. Şi nici tu nu fumezi“, zice copilul învîrtind curios în mînă un pachet de pe care zîmbeşte putred gura aia oribilă, cu dinţii negri. „Nu – zice maică-sa –, dar alţi oameni fumează.“ Alţi oameni, mă rog, ştiu eu că şi tati al lui pufăie ca un turc, dar nu cînd e copilul de faţă. În fine, să păstrăm lumea copilului neîntinată. Apoi i se face foame şi trebuie să ai prin casă ceva chestii sănătoase. Iaurt, neapărat, nişte sucuri neacidulate. Am încercat să ofer cu largheţe cola zero (nu îngraşă) şi am primit înapoi o întrebare: „Auzi, n-ai mai bine nişte apă plată?“. La suc trebuie să ai paie colorate. Iar chips-urile sînt interzise.
Sigur, întîlnirile astea planificate în care există şi copii sînt rare. Prietenele mele sînt mame responsabile şi vin la petreceri şi întruniri, de regulă, fără copii. Le mulţumesc, pentru că ştiu că n-am cum să răspund „Nu“ la întrebarea dacă „e OK să aducem şi copilul?“.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.