Despre dascăli și copii în legea educației

3 martie 2011   Societate

Formarea cadrelor didactice se realizează astăzi doar în cadrul instituţiilor de profil, facultăţi sau institute pedagogice. Ies de pe băncile lor oameni care au făcut cîteva cursuri de pedagogie, cîteva ore de practică şi cam atît. Calificarea se face, cu alte cuvinte, la locul de muncă. Ar fi benefic, mă gîndesc, atît pentru ei cît şi pentru elevii lor, ca viitorii dascăli să aibă o perioadă de stagiu profesoral: luni sau ani în care să asiste la lecţii şi să predea, la rîndul lor, sub îndrumarea unui profesor cu experienţă. 

Un profesor cu har în a transmite altora experienţa lui şi care să nu aibă ca scop principal examinarea învăţăcelului, ci îndrumarea lui. (Am înţeles, din informaţiile vagi date de Ministerul Educaţiei, că noua lege a educaţiei prevede acest stagiu, şi nu e rău deloc, atîta timp cît el nu se va transforma într-o simplă formalitate.) Apoi, să beneficieze de cursuri de formare pedagogică, iar cei mai buni dintre ei – de burse în străinătate la şcoli sau licee similare. Evaluarea lor profesională ar trebui să se refere nu doar la cantitatea de informaţii pe care trebuie să o transfere copiilor, ci şi la aptitudinile pe care le au în transmiterea lor. Un bun stagiu profesional ar trebui să cuprindă şi tehnici de relaţionare cu părinţii: cum să vorbeşti cu un părinte al cărui copil are rezultate slabe la învăţătură, cum să-l stimulezi să se implice în recuperarea lui, ce sfaturi îi poţi da pentru a-i fi aproape în momentele de impas. Un profesor bun poate fi recompensat nu numai prin salariul de merit, ci şi prin includerea lui în programe speciale de formare, prin acordarea unor premii sub forma unor pachete de cărţi de profil sau materiale didactice, sau prin înlesniri acordate în accesarea unor fonduri europene pentru a-şi dezvolta proiecte profesionale. Transformarea statutului de cadru didactic într-unul de elită ar fi extrem de motivant atît pentru cei care se află în interiorul sistemului cît şi pentru cei care aspiră la ocuparea unui loc la catedră. 

Problemele pe care le are societatea cu elevii ieşiţi de pe băncile şcolilor sînt evidente pentru toată lumea: vorbesc prost româneşte, au o cultură generală rarefiată şi competenţe profesionale şi deprinderi sociale aproape inutilizabile. Aşa cum e construită astăzi programa şcolară preuniversitară, ea pare a se adresa unor studenţi multiperformanţi care mai au nevoie doar pe ici-pe colo de mici retuşuri formative. Obiectivele ar fi deci să-i facem pe copiii noştri să vorbească mai bine, mai corect, departe de şabloane şi de idei gata făcute, să ştie la ce sînt buni şi la ce nu, să ştie norme de convieţuire cuviincioase, să lupte pentru performanţele lor. Soluţiile acestor probleme nu stau în acumularea nediscreţionară a unor cantităţi enorme de informaţii. Şi nici în alegerea unor teme cu nume bombastice, care dau bătăi de cap pînă şi specialiştilor. Ci în realizarea unei programe şcolare realiste, bazate pe o evaluare onestă a rezultatelor şcolare din ultimii douăzeci de ani: avem nevoie, pentru copiii noştri, de cunoştinţe temeinice de limba română, nu de baroce delicatesuri lingvistice. De cunoştinţe bine sistematizate de istorie sau geografie naţională şi universală, nu de inflamaţii patriotice. De programe simple prin care să-i stimulăm pe copii să meargă în biblioteci, cinematografe, teatre, excursii în mediul rural sau să aibă iniţiative. Avem nevoie de şcoli şi programe (extra)şcolare care să le valorifice resursele, abilităţile, înclinaţiile, talentele, şi nu de idealuri false încununate de diplome inutile.

Maria Iordănescu este psiholog.

Mai multe