Despre crowdsourcing – digitalizarea culturii & more

7 octombrie 2015   Societate

Într-un articol recent din

Paul Mason remarca explozia producţiei colaborative de bunuri şi servicii, precum şi apariţia unor organizaţii care nu mai ţin cont de legile pieţei. Exemplul dat de el a fost Wikipedia, cel mai extins produs informaţional din lume, care a falimentat afacerile cu enciclopedii şi a provocat industriei publicitare pierderi estimate la trei miliarde de dolari anual. 

Nimeni nu mai poate neglija, deci, capacitatea publicului de a genera conţinut şi impactul pe care îl au astfel de iniţiative. Voluntarii anonimi care au făcut Wikipedia, care au scris mii de recenzii pe Amazon sau, mai nou, Goodreads, pot genera inclusiv ştiri locale. Ei nu se mulţumesc doar să stea şi să primească informaţii, vor să contribuie. O parte din organizaţiile atente la aceste mişcări au înţeles deja că oamenii nu mai trebuie trataţi ca nişte simpli clienţi, ci ca parteneri.  

Termenul

provine din combinarea în engleză a cuvintelor crowd (mulţime, masă de oameni) şi

(externalizare). Jeff Howe şi Mark Robinson au fost cei care, în 2006, au lansat acest concept pentru a descrie, potrivit lui Howe, „actul prin care o companie sau o instituţie externalizează o funcţie care fusese pînă atunci îndeplinită de angajaţi către o reţea nedefinită (şi, în general, mare) de oameni, sub forma unui apel deschis“. Altfel spus, dacă folosim resursele computaţionale ale

-ului, de ce n-am folosit şi „surplusul de putere de procesare a milioane de creiere umane“? (Howe)  

Au apărut voci care au criticat folosirea termenului

, apreciat ca fiind prea vag şi aplicat inconsistent: orice activitate web care implică publicul poate fi etichetată în acest fel. Aceste obiecţii au impus o serie de clarificări. Vorbim de

atunci cînd o problemă este transmisă unui public sau unei comunităţi care o pot rezolva în mod colectiv. Activităţi de rutină pot fi externalizate unei mulţimi de experţi entuziaşti. Mai mult, comunitatea poate analiza răspunsurile şi garanta calitatea şi acurateţea lor (vezi exemplul Wikipedia).  

În ultima vreme se observă creşterea interesului instituţiilor de patrimoniu cultural, în sensul implicării publicului în colecţionarea, descrierea, categorisirea sau curatorierea colecţiilor de patrimoniu. Ideea este atrăgătoare mai ales în contextul austerităţii, cuvînt de ordine în stabilirea bugetelor în ultimii ani. În practică, însă, nu toată lumea este încîntată de posibilităţile oferite de

. Mai ales în cazul instituţiilor academice sau de patrimoniu cultural, există o anumită reticenţă cu privire nu doar la dimensiunea şi compoziţia „mulţimii“, ci şi la eventualitatea în care o parte din angajaţii care se ocupă cu digitalizarea şi cercetarea ajung să fie înlocuiţi cu voluntari anonimi. 

În octombrie anul trecut a apărut deja o primă carte,

editată de experta de origine australiană Mia Ridge, care analizează modul în care instituţii de cultură au folosit, în cadrul unor proiecte, externalizarea de sarcini către public. Ridge observă că

-ul oferă, pe lîngă noi căi de acces spre colecţii, creşterea implicării publicului în direcţia patrimoniului cultural, dar şi democratizarea practicii profesionale prin multiple interpretări care pot veni din partea unor audienţe diverse. Odată cu implicarea membrilor publicului, cînd fiecare vine cu propriile perspective, interpretarea încetează să aibă ca unică sursă angajaţii instituţiei.  

În general, sarcinile îndeplinite de voluntari variază de la transformarea conţinutului dintr-un format în altul (cum ar fi transcrierea unui text sau a unei partituri muzicale) la descrierea unor obiecte (prin etichete, clasificări, adnotări structurate), sintetizarea unor noi cunoştinţe sau chiar producerea de artefacte creative (precum fotografie sau design). 

Pentru a lărgi perspectiva asupra genului de proiecte externalizate total sau parţial de către instituţii culturale, am să apelez la cîteva exemple din cartea lui Ridge. O primă categorie ar fi digitalizarea sau evaluarea unor cantităţi mari de date, de la corespondenţa privată a unor filozofi englezi din secolul al XVIII-lea la emisiuni TV ale unor canale olandeze. Nu de puţine ori rezultatele sînt de-a dreptul impresionante. Astfel, cei care s-au implicat în proiectul „Old Weather“ au transcris peste un milion de pagini din jurnalele de bord ale Marinei Regale Britanice în mai puţin de doi ani; întregul recensămînt al SUA din 1940 a fost indexat de 160.000 de voluntari în doar patru luni; iar participanţii în proiectul „Georeferencer“ iniţiat de British Library au adăugat coordonate spaţiale pentru mii de hărţi istorice.

Proiectul „Trove“ al Bibliotecii Naţionale din Australia pune laolaltă conţinut din biblioteci, muzee, arhive şi alte organizaţii de cercetare, care au rezultat într-o comunitate care are la dispoziţie o serie de servicii, printre care agregare de metadate şi un depozit în creştere de resurse digitale oferite publicului. Din 2008 pînă în prezent, s-au adunat peste 430 de milioane de corectări ale greşelilor de transcriere şi mai mult de 3,5 milioane de etichete. Numai în ziua în care, pentru a scrie acest articol, m-am uitat la statisticile disponibile online, membrii comunităţii trimiseseră peste 50.000 de corecturi ale unor texte din ziarele digitalizate, iar în ultima săptămînă adăugaseră aproape 20.000 de etichete noi!  

-ul patrimoniului cultural nu e limitat doar la digitalizare. Proiectul „Describe Me“ al Muzeului Victoria (Australia) îşi propune să accesibilizeze colecţiile muzeului pentru orbi sau persoane cu dificultăţi de vedere. Pînă în prezent, voluntarii au adăugat descrieri pentru peste 16.000 din cele 50.000 de imagini puse la dispoziţie online. O altă iniţiativă, „Snapshot Serengeti“, cere vizitatorilor să identifice animalele surprinse de cele 225 de camere de vederi din Parcul Naţional Serengeti din Tanzania, iar „Quench“, care aparţine Galaxy Zoo, are nevoie de ajutorul comunităţii de iubitori de ştiinţă în analizarea rezultatelor pentru a clasifica 6004 galaxii. Mai mult, propune acestora colaborarea cu oameni de ştiinţă pentru a scrie un articol într-o revistă academică despre evoluţia în timp a galaxiilor.

Chiar dacă nu este prezentat în cartea lui Ridge, un alt proiect impresionant este „Your Paintings“, susţinut de BBC şi Public Catalogue Foundation. Miza acestei iniţiative este de a expune întreaga colecţie de pictură în ulei a Marii Britanii, poveştile din spatele lucrărilor, precum şi locurile unde pot fi văzute acestea în format fizic. Mii de muzee şi alte instituţii publice din Marea Britanie şi-au pus la dispoziţie patrimoniul, iar rezultatele sînt şi ele semnificative: din cele 212.790 de lucrări în ulei identificate, au fost etichetate peste 23.000, de către 11.000 de utilizatori care au generat ceva mai bine de 6 milioane de etichete. 

Permiţînd utilizatorilor să introducă etichete generice şi să aibă la dispoziţie cîmpuri deschise pentru descrieri, se obţin date mai puţin precise, însă nu mai puţin valoroase. Diferenţele dintre descrierile narative ale specialiştilor sau comentariile participanţilor în proiect şi etichetele adăugate de utilizatori nu reprezintă o problemă pentru acurateţea informaţiilor. Din contra, aceste diferenţe permit acoperirea distanţei semantice dintre cele două perspective. 

În 2011 a apărut o iniţiativă denumită

– How to Run a Community Collection Online –, care îşi propunea să identifice o serie de bune practici pentru derularea unui proiect bazat pe

şi să ofere

, asistenţă şi chiar o platformă software

Pînă atunci, studiile nu s-au oprit asupra principiilor de design ale proiectului ce trebuie luate în calcul. Ele oricum tind să dea exemple dintre proiectele de succes, nu cele care au eşuat. Din analiza mai multor proiecte, atît a celor care au avut succes, dar mai ales a altora care nu şi-au atins în totalitate obiectivele, s-au desprins mai multe concluzii pe care autorii le-au făcut publice. După cum era oarecum de aşteptat, doar o mică parte din utilizatorii fideli ai platformelor online au contribuit cu majoritatea cantităţii de date obţinute, ceilalţi participînd mai mult sporadic. Tot din perspectiva comunicării cu publicul-ţintă, printre capcanele acestui tip de proiecte se numără complexitatea sarcinilor iniţiale, nivelul de cunoştinţe specializate cerut utilizatorilor, ghidajul imprecis sau lipsa de

. „Old Weather“, de care am vorbit mai sus, este un bun exemplu de proiect care a menţinut un nivel ridicat de participare prin varietatea sarcinilor disponibile şi prin capacitatea de a se adapta şi extinde de-a lungul timpului.  

Oricum, rezultatele cercetării, printre care se numără un model tip

care pune toate întrebările esenţiale pentru o bună derulare a oricărui tip de iniţiativă similară, sînt disponibile pe site-ul proiectului şi pot fi folosite inclusiv de instituţii culturale româneşti. În fond,

-ul în domeniul patrimoniului cultural este mai mult decît un cadru pentru a crea conţinut. Este în primul rînd un mod de întîlnire cu rezultatele cercetării şi, mai important, colecţiile instituţiilor din domeniu. Iar beneficiarii sînt atît publicul larg, cît şi instituţiile respective. 

George Pleşu este doctorand în Istoria artei şi predă Management cultural la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi.  

Mai multe