„Depublicat by me“
Ştiţi ce e un logograf? În DEX, logograf este numele dat acelor scriitori din vechime „care încercau să reconstituie istoria triburilor și a orașelor grecești pe baza legendelor și a cronicilor“. Thucydides însă, în ale sale memorii despre istoria Războiului peloponesiac, este mai nuanţat: logograful este cel care relatează faptele „spre a le face mai atrăgătoare pentru auz decât potrivite cu adevărul“. Logograful este aşadar, pentru marele istoric atenian, un narator care încearcă să îşi vîndă marfa mai uşor, care înfloreşte anumite pasaje, care în goana după audienţă umflă nişte personaje şi invocă supranaturalul, care exagerează pornind însă de la un sîmbure de adevăr.
Dar pe lista de surse a lui Thucydides sînt personaje şi mai dubioase din punctul de vedere al unui istoric: poeţii. Aceştia au obiceiul şi mai nociv de a da faptelor „o amploare pe care acestea nu au avut-o“. Nu mai e vorba aici de simpla exagerare, avem de-a face cu inventarea de-a dreptul a unor fapte sau declaraţii, dincolo de realitatea de la care acestea vor fi pornit.
După 2436 de ani, lumea pare să nu se fi schimbat prea mult. Thucydides ar putea fi azi jurnalistul scrupulos de la o publicaţie prestigioasă, care, din redacţie, îşi triază foarte atent sursele, le compară, le verifică şi le foloseşte doar dacă trec de testele laborioase ale veridicităţii. Cu a sa super-relatare despre războiul peloponesiac căruia îi era contemporan, Thucydides poate fi considerat cel dintîi jurnalist din istorie. Dar tot pe-atunci, pe vremea lui, pot fi găsite şi urmele gazetarilor „bulevardieri“, logografii, ziariştii de curte, care cosmetizează faptele, care selectează şi scot în evidenţă accentele mai vandabile ale unei istorii, care strecoară prin text şi o trimitere de efect la Arsenie Boca. Ca să nu mai spunem că şi poeţii din vechime, cei cu invenţiile, au un corespondent în gazetăria de astăzi, pornind de la inofensivele găini care nasc pui vii şi pînă la calomniile interesate, menite să deraieze cariere politice sau economice.
Şi totuşi, în tipologia jurnalistică de dată recentă e şi un element novator, care nu exista pe vremea lui Thucydides. E adevărat, există o explicaţie de natură tehnologică pentru această situaţie: pur şi simplu, grecii antici nu aveau Internet. Ce fac aceşti ziarişti de ultimă generaţie? Ei des-publică. Des-scriu. Nu relatează. Nu înfloresc. Nu inventează. Ci şterg. Cu aşa ceva nici Zeus nu a putut fi surprins de contemporanii săi.
Iată povestea. Au apărut de curînd la noi fragmente dintr-o presupusă corespondenţă electronică aflată în posesia procurorilor. Corespondenţa este între un interpus al unui politician şi mai mulţi jurnalişti. Interpusul comandă relatări, plasează „spin-uri“, sugerează subiecte, dar şi monitorizează ceea ce logografii şi poeţii produc. Jurnaliştii răspund şi se conformează comenzilor. Totul trebuia să fie în slujba politicianului, care avea nevoie de o imagine cît mai bună. Atunci cînd un articol nu corespundea cerinţelor, interpusul solicita o revizuire a sa şi, în cazurile mai grave, chiar şi eliminarea respectivei relatări.
De pe print sau din audiovizual, ştergerea nu era posibilă, intervenţiile trebuiau făcute înainte de difuzare. În schimb, de pe Internet orice articol putea fi eliminat. Internetul este scena acestui genocid al relatărilor, locul în care se fac astăzi cele mai bizare experienţe pe seama jurnalismului. Aici slujbaşul-jurnalist contemporan a ieşit din toate tiparele cunoscute şi a creat „des-scrierea“ întîmplărilor, aneantizarea relatării. El îi dă interpusului politic cîteva detalii tehnice („La click pe link-ul de mai jos se mai vede, idem la căutarea pe site – ţine de search-ul în Google. Dispare în cîteva ore“) şi apoi raportează, plin, ca pe un act suprem de creaţie: „Depublicat by me“!
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: wikimedia commons