„Depresia e secretul de familie pe care îl avem cu toţii“ – interviu cu scriitorul Andrew SOLOMON

9 iulie 2014   Societate

E genul de personaj charismatic care, în momentul cînd vorbeşte în faţa unei săli, pur şi simplu îşi hipnotizează audienţa. L-am văzut pe Andrew Solomon la Bucureşti luna trecută, dar înainte de asta i-am citit Demonul amiezei. O anatomie a depresiei (Editura Humanitas, 2014, traducere de Dana Ligia Ilin, prefaţă de Mircea Cărtărescu). Deopotrivă jurnal de suferinţă, eseu, investigaţie jurnalistică, studiu de caz, literatură de introspecţie – acest volum cartografiază un teritoriu întunecat al unei boli, unde fiecare emoţie funcţionează ca o bombă cu ceas.

Primul lucru care mi-a trecut prin minte, citind Demonul amiezii, a fost acela că scrisul funcţionează ca o formă elaborată de terapie. Asta aţi simţit cînd aţi scris cartea? Care e relaţia dumneavoastră cu scrisul?

Adesea, lumea crede că scrierea unei cărţi e în sine un catharsis, dar nu e aşa. Scrierea acestei cărţi a fost un proces îndelungat, lent şi adesea însingurat, în care am privit în ochi unele dintre cele mai grele momente din viaţa mea. Astfel, am păstrat acele momente vii. Discutînd cu alţii care au luptat cu depresia, am auzit poveşti dureroase, spuse în detalii înfiorător de precise, m-am întristat pentru cei cu care stăteam de vorbă şi mi-am răscolit în acelaşi timp propriile tristeţi. Cartea n-a fost, deci, o terapie în acel sens.

Trebuie spus însă că această carte mi-a provocat o puternică transformare, în sensul că a luat nişte experienţe care mi s-au părut fără valoare, în timp ce le-am trăit, şi le-a transformat în ceva care ar putea să îi ajute pe alţii. În acest sens, a răscumpărat ceea ce mi se părea o parte pierdută a vieţii mele. Asta mi s-a părut foarte important: că am putut scoate la lumină o oarecare frumuseţe din molozul disperării.

E un volum impresionant, prin cantitatea de informaţie, mizanscena, dar şi prin lungimea sa. Ce vă propuseseţi cînd v-aţi apucat de el? Ce temeri aveaţi? Pe cîte dintre ele le-aţi depăşit în scrierea lor?

La capătul propriei depresii, am descoperit că existau o mulţime de cărţi excelente pe această temă: memorii personale, poveştile singulare ale unor bărbaţi sau ale unor femei; tratate medicale; romane evocatoare; studii sociologice ş.a.m.d. Dar nimic nu lega aceste abordări extrem de diverse ale acestui subiect, aşa că am simţit că ar trebui să scriu o carte de care eu însumi avusesem nevoie – şi aşa a apărut Demonul amiezii.

Mi-era teamă de toate, evident: mi-era teamă că o să mă înec în propria mea depresie, teamă că nu voi fi în stare să mă ridic la înălţimea poveştilor altora, pe care le includeam în carte, teamă că nu voi fi în stare să înţeleg partea ştiinţifică – teamă de toate. Mi-era teamă că nu voi găsi un principiu unificator pentru o carte lungă şi ambiţioasă. Dar, pas cu pas, am trecut peste toate temerile. Punctul de adevărată cotitură a fost cînd structura s-a cristalizat. Am mai spus că mi-a luat şase ani să scriu cuprinsul şi zece luni să scriu cartea. Nu e chiar aşa, dar cam asta e ideea.

Cît a durat scrierea cărţii, avînd în vedere că aţi dedicat o perioadă importantă documentării?  

Prima mea depresie serioasă s-a declanşat în 1994 şi am început să scriu despre ea cînd a început să-mi treacă. Cartea a apărut în SUA şi în Marea Britanie, în 2001. Aş zice că mi-a luat cu totul cam şapte ani. M-am documentat şi am scris cu intensitate, cele două – documentarea şi scrisul – s-au suprapus considerabil. De fapt, am scris cartea pe bucăţi, pe care le-am lipit încet-încet.

Aţi călătorit, aţi stat de vorbă cu multe persoane care sufereau de depresie şi aţi ales multe poveşti extrem de înduioşătoare. Cum aţi reuşit să-i faceţi să-şi deschidă sufletul în faţa reportofonului pornit?

Am tot auzit poveşti dureroase – experienţe dureroase şi dureros de repovestit. I-am întrebat pe fiecare ce i-a făcut să mi se destănuie şi de fiecare dată mi s-a răspuns: „M-am simţit foarte singur în aceste experienţe şi, dacă povestea mea îi va ajuta pe alţii să nu se simtă atît de singuri, ea merită spusă.“ De asemenea, multora dintre cei intervievaţi li s-a părut util să discute cu cineva despre ce li s-a întîmplat; mi-au răspuns la întrebări, dar, la rîndul lor, aveau o mulţime de întrebări şi doreau să afle cum şi dacă trecuseră prin experienţe similare cu alţii; erau lucruri pe care poate voiau să le afle ca să îi ajute să-şi învingă despresia ş.a.m.d.  

Vorbeaţi de înţelegerea pe care aţi dobîndit-o prin experienţa bolii. Pare cel mai greu lucru să trăieşti cu un demon, să îl accepţi şi să încerci să îl îmblînzeşti. Acesta mi se pare un mesaj important pentru cei afectaţi de depresie, dar şi pentru cei apropiaţi lor. În ciuda suferinţei pe care depresia o aduce la suprafaţă, am simţit că există un mesaj optimist, acela că se poate trăi cu depresia. E corect?

Depresia nu e plăcută. Nimeni nu şi-a ales-o. Dar dacă tot te-ai pricopsit cu ea, poţi învăţa multe. Printr-un anumit proces, oamenii găsesc un sens şi îşi construiesc identitatea din experienţele grele prin care trec, iar depresia poate avea această funcţie catalizatoare. Simt că depresia m-a făcut mai uman şi mai empatic; că m-a făcut să trăiesc mai acut bucuriile din viaţa mea; că m-a făcut să sărbătoresc fiecare zi în care mă trezesc dimineaţa fără să mă simt deprimat. Cartea mea investighează, de fapt, mecanismele de rezistenţă. De ce unii cu depresie relativ uşoară sînt complet scoşi din funcţiune, iar alţii, cu simptome mai grave, par să găsească un sens vieţii lor, în ciuda încercărilor prin care trec? În mod ironic, cei care nu mai vor să se gîndească niciodată la depresia lor sînt cei mai afectaţi, în timp ce aceia care îşi analizează depresia în profunzime şi găsesc o cale să o integreze în viaţa lor sînt cei care devin cei mai rezistenţi. Faptul că îşi cunosc depresia nu împiedică o nouă depresie să apară, dar, cu siguranţă, îi face mai apţi să accepte revenirea, mai capabili să tolereze spectrul mereu ameninţător al reapariţiei bolii.

Sînteţi american, în SUA există o cultură profundă a psihoterapiei. În România, lucrurile sînt abia la început, stigmatul social şi eticheta „nebun“ sînt aplicate cu prea mare uşurinţă, astfel că devine foarte greu să fie diagnosticată şi tratată depresia. Spuneţi că numai medicaţia potrivită poate da rezultate. Unde aţi avut cel mai mare şoc legat de felul în care o societate priveşte depresia?

Cred că depresia e secretul de familie pe care îl avem cu toţii. Am tot fost întrebat: „Nu v-a fost greu să vă destăinuiţi? Nu rîde lumea de dumneavoastră?“ Însă majoritatea celor cu care am vorbit mi-au spus că şi ei au trecut printr-un episod depresiv, sau că sînt cumplit de îngrijoraţi de fiul lor sau că mătuşa lor a capitulat. Depresia e ubicuă.

Eticheta „nebun“ e depreciativă; înţelegerea faptului că multă lume înfruntă cu curaj încercări psihice severe ar trebui însoţită de admiraţie. E adevărat că există şi cazuri de supradiagnosticare – dar mai îngrijorător e faptul că multă lume e subdiagnosticată, că sînt oameni care trăiesc vieţi goale, dureroase, suferind de o afecţiune care ar putea fi tratată. Societatea a privit depresia prea mult timp ca pe o slăbiciune morală, cînd, în realitate, e o boală tratabilă. Viaţa e scurtă, nu ţi-o pierde plecînd urechea la comentariile sociale. Acestea se nasc din angoasa colectivă cu privire la depresie şi ăsta nu e un motiv să nu te însănătoşeşti cît de mult poţi.

Dacă ar fi să întocmiţi un decalog pentru depăşirea depresiei, care ar fi?

1. Caută repede un tratament.

2. Fii deschis la medicaţie şi terapie combinate.

3. Fii deschis la terapie cu electroşocuri şi stimulare profundă a creierului, dacă ai nevoie de ea. 

4. Nu ţine secretă depresia de cei apropiaţi.

5. Nu te izola. 

6. Crede în faptul că e temporară şi că poţi şi vei scăpa de ea. 

7. Nu lua decizii majore cînd eşti deprimat, ţie ţi se pare că gîndeşti coerent, dar nu e aşa.

8. Ia în considerare toate formele de terapie alternativă, ca adjuvante la strategiile care s-au dovedit eficace. 

9. Fă mişcare pe cît posibil, dormi regulat şi fă-ţi o rutină solidă.

10. Evită excesele de alcool, cafeină şi consumul de stupefiante.

Izolarea de societate e unul dintre efectele imediate ale depresiei. Familiile în care cineva suferă de depresie ar trebui să aibă un fel de trusă de prim-ajutor?

Să nu uităm că depresia e o boală a singurătăţii şi că e important să nu permitem niciodată ca persoana deprimată să se izoleze. Dacă puteţi, rămîneţi alături de ea. Dacă nu suportă, vegheaţi în tăcere lîngă patul ei. Dacă e prea mult pentru ea, vegheaţi în cealaltă cameră. Dar nu o lăsaţi niciodată complet singură. Persoanelor deprimate li se par stresante interacţiunile cu ceilalţi, dar dacă le lăsaţi complet singure, depresia se va adînci şi există riscul sinuciderii. Atrageţi-i atenţia persoanei deprimate că suferă de o afecţiune de care suferă majoritatea oamenilor şi că e ceva tratabil. Ajutaţi-o să găsească un tratament bun. Încurajaţi-o – cu cît o persoană deprimată reuşeşte să continue să funcţioneze, cu atît mai bine se va simţi. Dar nu încercaţi să forţaţi nota, chiar dacă sînteţi şocaţi de inabilităţile ei. Nu cereţi unui om cu piciorul rupt să danseze, nu cereţi unui om deprimat să se înveselească.

Au trecut cîţiva ani de cînd v-a fost publicată cartea în State. E genul de scriitură fără plasă de siguranţă, aşa că aş îndrăzni să vă întreb cum vi s-a schimbat viaţa după ce aţi publicat-o.

Am devenit depozitarul poveştilor despre depresie ale altora, fapt care m-a copleşit adesea. Această experienţă mă onorează, dar mă şi apasă. Am devenit un fel de savant amator, tocmai am fost desemnat Profesor de Psihologie Medicală la Universitatea Columbia. Am învăţat cît de frecventă e depresia, iar asta a fost o experienţă cu adevărat iluminatorie. Am trecut prin cîteva episoade minore de depresie de atunci, dar cunoaşterea pe care am dobîndit-o în scrierea acestei cărţi mi-a servit ca un soi de armură; chiar şi cînd sînt deprimat, sînt sigur că pot trece peste depresie şi că mă pot ridica la înălţimea curajului celor despre care am scris. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

traducere de Laura POPESCU 

Mai multe