(De)căderea unui oraş
Dacă te plimbi pe bulevardele Bălcescu și Magheru noaptea și compari experiența cu una dintre fotografiile interbelice nocturne realizate de Willy Pragher, te frapează absența unor nume. De pe ampla arteră s-au stins reclamele luminoase ale cinematografelor Scala și ARO (cunoscut astăzi ca Patria). Desigur, au dispărut și multe altele, cum ar fi celebra reclamă la antinevralgicul Jawol sau la mobilele Szekely&Reti, care a fost într-o vreme și furnizorul Casei Regale. Ștergerea memoriei s-a realizat în această zonă centrală a capitalei în două etape: mai întîi prin schimbarea numelor în perioada comunistă (din I.C. Brătianu și Take Ionescu, bulevardele au devenit Nicolae Bălcescu și Gheorghe Magheru, cinematograful ARO a devenit Patria, Scala scăpînd nu se știe cum de frenezia onomastică a vremii), apoi prin degradarea iremediabilă postdecembristă și acoperirea clădirilor de patrimoniu în declin cu ample afișe publicitare. Într-un fel, realitatea a fost ascunsă sub preș și sub impresia prosperității.
Publicitate exista și în perioada interbelică, bineînțeles. Avem dovada clară în imaginile nocturne ale lui Willy Pragher, dar ceea ce surprinde este discreția lor. Deși erau luminoase, interbelicii fiind fascinați de electricitate, reclamele nu puneau în umbră, ci în valoare clădirile pe care erau instalate, dîndu-le un aer de modernitate și progres. Să analizăm puțin amplasarea lor: „literele de foc“, cum le spunea Mircea Damian, un scriitor interbelic îndrăgostit de București, erau de cele mai multe ori situate în partea superioară a clădirilor, fie la ultimul etaj, pe fațada imobilului, fie deasupra acesteia, cum vedem la cinematograful ARO și la reclama laterală a blocului Scala. Firmele își mai făceau publicitate și la parterul blockhaus-urilor, lăsînd însă liberă, după cum se poate prea bine observa, cea mai mare parte a clădirii.
Dacă privim cele două bulevarde și pe timp de zi, ne frapează parcă și mai mult aspectul neunitar al reclamelor stradale contemporane: numele magazinelor, gogoșeriilor sau covrigăriilor sînt din plastic violent colorat și inestetic, iar comercianții, agențiile de turism sau farmaciile tapetează uneori parterul clădirilor cu plăci de plastic la fel de „țipătoare“, ce alcătuiesc un talmeș-balmeș teribil. Interbelicii aveau și ei păcatul supraîncărcării (numele magazinului apărea de două sau chiar trei ori pe fațada imobilului, în special în zonele foarte comerciale), dar nu placau niciodată întregul parter în culori arbitrare. Bucureștiul contemporan are un aspect indigest și haotic din cauza abundenței înscrisurilor, materialelor, vopselelor. Nu ne dorim, desigur, o uniformitate lipsită de imaginație, dar ar fi imperios necesară o reglementare a reclamei stradale pentru micii și marii comercianți, astfel încît să putem găsi, ca locuitori și privitori ai orașului, cîteva puncte comune și o oarecare armonie. Orașul trebuie să îmbie și să asigure confortul material și psihic locuitorilor săi, să poată fi privit. În prezent, Bucureștiul este, așa cum am mai scris, un oraș nevăzut, în măsura în care trecem absenți pe străzile sale sau întoarcem pur și simplu capul, pentru ca realitatea hîdă să nu ne perturbe. El nu este locuit, ci traversat, nu este privit, ci ocolit cu privirea.
Bulevardele Bălcescu și Magheru, pe atunci Brătianu și Take Ionescu, odată trasate, au început să se înalțe la sfîrșitul anilor ’20, cînd apare garajul Ciclop (1928) și începe construcția blocului ARO (1929), finalizat în 1931. Cele două clădiri vor da tonul viitoarei artere, pe care se vor construi mai apoi blocul Sun London (1934), imediat după terminarea crizei economice, Scala, ridicat în 1935, imobilul Jawol (1936), Malaxa-Burileanu, ridicat între 1935 și 1937, blocul Carl-ton (1936), cu cele 14 etaje ale sale, cel mai înalt blockhaus bucureștean, Creditul Minier (1937) etc. Într-un oraș alcătuit în cea mai mare parte din clădiri de maximum două sau trei „caturi“, blockhaus-urile de peste cinci etaje erau ceva nemaivăzut.
Parterele acestor imobile construite în stil modernist, multe dintre ele cu certe influențe Art Déco (mai ales în cazul blocului Scala), erau generoase, menite să adăpostească, pe aceste bulevarde centrale și esențiale ale Capitalei, vitrine ample, luminoase și ispititoare. Nu întîmplător se găseau aici dealer-i de automobile sau reprezentanțe ale mărcilor renumite în epocă: Leonida&Co, deținut de românul Leon Leonida, comercializa automobile Chevrolet, Cadillac sau Pontiac, Ford avea showroom la parterul Hotelului Lido, Auto Union la parterul blocului Sun London, Garajele Constantin Mihăescu își aveau „centrala și expoziția“ pe bulevardul Take Ionescu, la nr. 10, unde se vindeau mărcile Renault, Nash și White. Gîndite ca artere moderne, Brătianu și Take Ionescu aveau astfel de o parte și de alta magazine de lux, prezentînd reușitele tehnologice ale veacului. O mare dragoste se născuse între interbelici și automobil și, nu de puține ori, șoferii se întreceau cu viteze de 100 km/h pe cele două bulevarde, acestea fiind relativ goale la ceas de seară.
Tot aici își aveau sediul societăți românești și străine, cum ar fi Asigurarea Românească (ce funcționa în clădirea numită astăzi Patria, pe atunci ARO, prescurtarea venind tocmai de la numele societății), Alfa, Bourne&Co, Carmen Petrol, Dorna Vatra, Dreyfus Louis et comp, Leipziger Messamt, Lemnul etc. etc. Existau și cele două hoteluri, Lido și Ambasador, cel dintîi fiind renumit pentru piscina sa cu valuri maritime. Între Lido și blocul Jawol, astăzi Magheru One, se afla și o benzinărie Osin, mică și rafinată, unde șoferii își puteau alimenta automobilele. Nu este trist, în acest context, amestecul de covrigării, gogoșerii, case de amanet, care mai de care mai pestrițe? Orașul și-a amanetat potențialul estetic și nu știm dacă îl vom mai putea recupera vreodată. La fel de triste sînt vitrinele goale din cauza riscurilor seismice pe care le au multe dintre aceste clădiri, abandonate în urma tragediei de la Colectiv, cînd autoritățile și populația și-au dat brusc seama că viețile oamenilor erau amenințate zi de zi. Acoperite de imense afișe publicitare, așadar invizibile structural, blocurile Scala și ARO au devenit și invizibile funcțional pentru cea mai mare parte a populației, cinematografele de la parter fiind închise pentru că puneau în pericol siguranța spectatorilor. Și abia acum ajungem la punctul cel mai sensibil al celor două bulevarde.
Altădată un avanpost al arhitecturii moderniste europene, prilej de mîndrie pentru bucureștenii care își vedeau orașul crescînd pe verticală și care îndrăzneau chiar să nu-l mai vadă ca pe un mic Paris, ci ca pe un mic New York, astăzi această arteră cu dublu nume, Bălcescu-Magheru, riscă să dispară la următorul cutremur major. De aproape trei decenii, clădiri ca Patria, Scala, Studio se demantelează sub ochii noștri, fără să existe nici măcar un demers firav de revitalizare. Legile sînt complicate, știm, dar ele pot fi întotdeauna îndreptate, pentru a se avea în vedere atît binele proprietarului, cît și cel al comunității. Din Ciclop, prima parcare supraetajată din țară, se desprind literele, clădirea trăind parcă sub magia funestă a romanelor márqueziene în care realitatea se degradează irepresibil. Neglijența a făcut ca în București clădirile să se degradeze într-un an cît altele în șapte – acesta pare să fie, de fapt, adevăratul specific de basm, cu semn întors, al Capitalei.
În urma inventarului realizat de ARCEN în cadrul proiectului Catalog București, viitorul bulevardelor Bălcescu și Magheru pare sumbru, dacă nu se iau măsuri imediate. În zona construită protejată Brătianu, ce cuprinde porțiunea dintre Piața Unirii și Piața Romană, 30,30% din imobile sînt clasate ca monumente istorice. 40% din acestea nu sînt expertizate tehnic, nefiind astfel cunoscut gradul de risc seismic, 33,3% sînt încadrate în categoria „urgențe“, iar 6,66% sînt încadrate în clasa I de risc seismic. 7 dintre cele 30 de imobile monumente istorice au risc de prăbușire, iar 27 dintre ele au intervenții la nivelul fațadei, în condițiile în care aspectul lor original ar trebui păstrat sau recuperat cît mai mult posibil.
Realitățile și paradigmele se schimbă, este adevărat. „Orașul grădină“ din secolul al XIX lea a devenit mai apoi „Micul Paris“, iar în perioada interbelică năzuia să fie „Micul New York“. În prezent, Bucureștiul mai năzuiește ceva, în afara supraviețuirii? Nu mi-aș dori să recuperez o epocă în întregime, cum ar fi perioada interbelică, ci dinamismul, optimismul creator și coerența viziunii ei urbanistice. Mi-aș dori ca orașul acesta, autoritățile și locuitorii săi să se trezească și să-și contureze propriul destin. Poate suna pompos, dar cînd știi că viața oamenilor și memoria urbană sînt mizele acestui demers, conștientizezi brusc imensa lui importanță. Ca să revin încă puțin la basm, parcă sîntem cu toții niște prințese captive în uriașul București adormit. Mă tem însă că nu mai putem aștepta venirea unui prinț care să ne salveze, ci trebuie să ne implicăm cu toții în salvarea noastră și a acestui oraș.
Andreea Apostu este membră ARCEN și doctorandă a Universității din București (Facultatea de Limbi și Literaturi Străine) și a Universității din Poitiers.
Foto: Willy Pragher, 1937, Landesarchiv Baden-Wurttemberg